Formată la Roma, în cadrul Facultății de Arhitectură și activă astăzi prin sAH Studio de Peisaj, Ana Horhat se numără printre puținii practicieni din România care privesc grădina nu ca pe un decor, ci ca pe o disciplină în sine: un loc al observației, al timpului, al grijii și al negocierii permanente dintre plante, sol, climă, locuire și imagine. Cercetarea sa doctorală, dedicată grădinii naturale între natură, ecologie și artă, traversează discret practica studioului, de la grădini private la concursuri, proiecte de regenerare urbană și teme de infrastructură verde.
Într-un context în care arhitectura peisageră rămâne insuficient recunoscută instituțional, iar cultura grădinii private este adesea modelată de imagini standardizate, Ana Horhat vorbește despre plante ca instrumente de proiectare, despre desen ca formă de gândire și despre grădină ca microcosmos al peisajului mai larg. Interviul urmărește tocmai această pendulare între scara intimă și cea teritorială: între stratul de legume și masterplan, între estetica unei imagini și realitatea unui proces viu, între dorința de natură și responsabilitatea de a o înțelege.
Chistian Beros: Despre grădină ca scara cea mai exigentă. Ce te învață grădina, iar proiectul de concurs nu poate să te învețe, și există un tip de cunoaștere specific grădinii pe care disciplina riscă să îl piardă pe măsură ce se definește tot mai mult prin proiecte urbane și teritoriale?
Ana Horhat: Într-o grădină are loc relația dintre elementul vegetal și cel material și spațiu, dintre proiect, execuție și grijă (îmi place mai mult decât mentenanță sau întreținere). Grădina poartă în sine o dinamică a facerii, posibilitatea scrierii și a re-scrierii, este un proces, o pregătire, o grijă, un manifest. Grădina ne învață, înainte de orice, ordinea lucrurilor și cura, în sensul ei vechi, de îngrijire atentă, afectivă și continuă. Dar ceea ce îmi pare la fel de esențial este exigența scalară pe care grădina o impune, acel joc și salt constant și necesar între închis și deschis, între apropiat și îndepărtat. Grădina este un condensator de informații al peisajului care o conține, ea reverberează în microcosmosul ei problemele mai marelui peisaj, cultura și politica timpului său. Și totuși o face cu o intimitate și o precizie pe care proiectul teritorial nu le poate replica. Proiectul de concurs tinde să opereze la scara imaginii și să uite tocmai scara grijii.
Există o presiune structurală spre imaginea finală, singulară și, de obicei, statică. Abstractizăm, sărim etape, producem o viziune în locul unui proces. Grădina este antidotul. Fie că e vorba de o grădină, un proiect de regenerare urbană sau un masterplan teritorial, jocul și saltul între scări trebuie păstrat: să înțelegi unde se află, cum dialoghează cu peisajul mai larg, dar și să tratezi în detaliu, să aplici principiile la scară mică, în fragmente reprezentative, până la ultimul detaliu, să imaginezi urmărirea în timp, evoluția, mentenanța. A renunța la scara grădinii înseamnă a renunța la locul unde ordinea lucrurilor și procesul rămân vizibile.
Chistian Beros: Despre clientul român și ce dezvăluie grădina despre cultura sa. Ce ne spune ceea ce oamenii vor de la grădina lor despre relația românilor cu natura? Și s-a schimbat asta vizibil în deceniul în care practici?
Ana Horhat: Există, aș spune, aproape o dimensiune utopică în ceea ce oamenii visează atunci când se gândesc la propria grădină, un fel de imposibilitate naturală, mixuri improbabile de specii sau perspective, rezultate din suprapunerea fără nicio normă a imaginilor ajunse la ei prin diverse platforme. Totul e idilic, într-un anotimp etern și, culmea, de cele mai multe ori fără oameni, acea perfecțiune neatinsă de vreo petrecere între prieteni, de un cățel nărăvaș sau un joc de copii cu gropi și șantiere pentru mașini. Vor să-și etaleze visele și împlinirile prin grădini perfecte și mature. Nu vor să aștepte, nu vor să participe, să aleagă plante, să testeze, să sape, să ude, să se murdărească.
Aceasta este în parte consecința unui fenomen pe care l-aș numi omni-grădina: o proliferare exagerată de imagini și o standardizare a comportamentelor care au distrus creativitatea, emoțiile și sentimentul de natură. Îmi vine în minte grădina pictată pe pereții Vilei Livia, reședința de vară a Liviei Drusilla, soția împăratului Augustus, construită la nord de Roma în jurul anilor 30–20 î.Hr. Fresca, păstrată azi la Palazzo Massimo alle Terme din Roma, înfățișează o reprezentare ideală, imposibilă: toate speciile înflorind simultan, o viziune care nu putea exista decât ca imagine, ca proiecție a puterii imperiale asupra naturii. Și ceva din această logică persistă și azi, întrucât grădina reflectă în imagini tocmai estetica epocii sale.
Dar simt că ceva se schimbă. Referința devine tot mai des natura însăși, marginea unei păduri, o pajiște, senzația unui mal de pârâu. Oamenii cer atmosferă și senzație mai degrabă decât compoziție. Și mai există ceva: întoarcerea stratului de legume și a pomilor fructiferi. Până nu demult, acestea lipseau cu desăvârșire, posibil ca reacție față de memoria agricolă colectivă, față de asocierea cu munca rurală obligatorie. Acum apar peste tot, în grădini mari și mici, formale și naturaliste, urbane și periurbane. Dacă este o nostalgie ajunsă la o distanță suficientă față de ea însăși sau ceva cu adevărat ecologic în impuls, încerc încă să înțeleg.
Chistian Beros: Sezonalitatea este greu de comunicat, mai ales atunci când clienții sunt atașați de imagini cu flori de primăvară sau cu peluze perfecte. Cum gestionezi asta?
Ana Horhat: Este ciudat, pentru că venim dintr-o țară cu o cunoaștere culturală puternică a pământului. Suntem, în multe feluri, oameni agricoli. Mulți dintre noi avem bunici la sat sau am crescut mergând în locuri rurale. Cunoaștem pomii fructiferi, grădinile de legume, florile, bulbii, anotimpurile. Această legătură încă există. Dar când este tradusă în mediul urban, mulți clienți cer gazon și tuia. Eu, de obicei, nu accept astfel de proiecte. Pun multe întrebări la început. Dacă simt că nu ne putem înțelege, este inutil să continuăm. Chiar și cu clienți buni, care mă aleg pentru că îmi înțeleg munca, este tot dificil. De multe ori văd doar imaginea, nu și procesul. Nu au întotdeauna răbdare. Un alt lucru este că mulți oameni nu vor să se murdărească. Dar cel mai frumos lucru la o grădină este că trebuie să fii acolo, să lucrezi în ea. Mintea se relaxează. Devii mai fericit, mai ancorat. O grădină nu este doar ceva la care te uiți. Este ceva de care ai grijă.
Chistian Beros: Despre ecologie la scara intimă. Cum proiectezi pentru reziliență ecologică la scara intimă a grădinii private, unde nu există nicio instituție care să asigure managementul pe termen lung și unde entuziasmul clientului față de plantele native poate să nu supraviețuiască primei veri dificile?
Ana Horhat: Am studiat mult la nivel teoretic grădina, fiind și subiectul doctoratului meu, și anume grădina naturală între natură, ecologie și artă. Dar ar fi aproape ipocrizie să susțin că în practică integrez pe deplin principii ecologice. Și totuși, există un argument care mă liniștește parțial: filosoful Marcello Di Paola observa că o grădină cu un grad ridicat de cunoaștere a speciilor, a cerințelor lor pedoclimatice și a sitului este deja, cel puțin din perspectiva filozofiei ambientale, o grădină „foarte naturală”. Prin urmare, încercăm să alegem specii adaptate locului, să consumăm mai puțină apă, să evităm transportul inutil de plante din alte țări și deja le consider mici bătălii câștigate.
Cum ziceam, apar tot mai multe experiențe de grădini comestibile, grădini special gândite pentru a atrage biodiversitate sau grădini de ploaie și simt că ceva se schimbă în dorința unei legături mai profunde cu locul. Dar în grădina privată reziliența ecologică depinde, până la urmă, și de atașamentul afectiv al proprietarului. O grădină impecabilă ecologic, dar care nu emoționează pe nimeni, riscă să fie tot un eșec. Poate că, în fond, fiecare grădină ascunde și o mică speranță: că relația noastră cu natura mai poate fi salvată sau reparată.
Chistian Beros: Despre cultura imaginii. Ce înseamnă pentru tine a desena cu plantele?
Ana Horhat: Am vorbit despre atmosferă, senzație, efect, grijă, despre felul în care o grădină acționează asupra oamenilor. Dar, până la urmă, totul se face cu plante. Desenăm cu ele. Construim cu ele. Există o dimensiune filosofică și estetică a muncii, dar ea se întoarce întotdeauna la plante: la a le cunoaște, a le observa, a le așeza în relație cu un loc și unele cu altele. Pentru mine, proiectul unei grădini nu înseamnă doar rezultatul construit sau felul în care va arăta peste câțiva ani. Și desenele contează. Ele fac parte din gândire, în jurul lor încercăm să construim un limbaj. Concursurile au ajutat foarte mult. Ne-au obligat să învățăm cum să reprezentăm un proiect de peisaj, cum să facem desene care comunică o atmosferă, o structură și un proces. În România, educația inginerilor peisagiști a fost adesea mai apropiată de horticultură. Înveți multe lucruri despre plante, boli, cultivare și întreținere, dar mai puțin despre proiectare și reprezentare. Așa că, pentru noi, concursurile au devenit un fel de școală a desenului. Ne-am uitat la alții, am testat lucruri, am învățat cum să facem o idee vizibilă.
Chistian Beros: În proiectele publice mai mari, termeni precum ecologie, biodiversitate și hidrologie sunt mai ușor de discutat, pentru că aparțin scării parcurilor, râurilor, canalelor sau infrastructurii verzi. Cum îi traduci într-o mică grădină privată?
Ana Horhat: Este greu. Acum zece ani, aproape nimeni nu voia pomi fructiferi sau grădini comestibile. Clienții spuneau foarte clar că nu le vor. În ultima vreme, lucrurile s-au schimbat, iar eu cred că este un lucru bun. Dar dacă vorbim despre ecologie într-un sens mai profund, mai științific, este încă dificil. Sunt deja mulțumită când putem folosi specii adaptate unui anumit loc, când evităm gazonul rulou și tuia, când căutăm pepiniere locale sau când putem explica faptul că anumite plante nu au nevoie de multă apă. Sunt decizii mici, dar contează.
Chistian Beros: Cum te poziționezi în discuția despre specii native, plante locale și adaptare climatică?
Ana Horhat: Este important să folosim specii native și să respectăm imaginea peisajului local. Dar trebuie și să ne adaptăm. Clima se schimbă, iar plantele se vor schimba și ele. Trebuie să fim atenți la ceea ce există local, dar și la microclimatele urbane, la căldură, boli, secetă și condiții noi. Uneori, asta înseamnă să ne uităm către plante mai mediteraneene sau către cultivaruri mai bine adaptate la condițiile urbane. Nu este suficient să repetăm o paletă istorică. Ceea ce funcționa în trecut poate să nu mai funcționeze acum. În Cluj, de exemplu, o iau razna când văd proiecte care folosesc peste tot Fagus sylvatica. Săracul fag va muri de sete. Același lucru se întâmplă cu multe conifere plantate în ultimele decenii. Mor pentru că este prea cald. Asta nu înseamnă să abandonăm identitatea locală, ci să înțelegem că și identitatea locală se schimbă.
Chistian Beros: Cum vezi astăzi rolul arhitectului peisagist în România, mai ales în raport cu politicile publice și lucrările publice?
Ana Horhat: Nu suntem într-o poziție foarte bună, dar avem mult de lucru. Odată cu programele europene, fondurile și proiectele de infrastructură verde, rolul nostru este evident esențial pentru noi, dar nu este evident pentru toată lumea.
Prin ASOR, asociația profesională, au existat discuții despre o propunere legislativă care ar face necesară prezența arhitecților peisagiști în diferite faze ale proiectelor și deciziilor care privesc infrastructura verde. În acest moment, este absurd că multe așa-zise proiecte de infrastructură verde nu cer prezența unui arhitect peisagist sau a unui inginer peisagist. Există o lege a spațiilor verzi, dar este adesea ignorată.
