În cadrul Parcului de Inovare și Tehnologie din Debrecen, într-un context urban nou dezvoltat și încă în curs de articulare, înconjurat de hale industriale și structuri instituționale dispersate, se ridică o construcție ce nu încearcă să se estompeze în peisaj – dimpotrivă. Este clădirea Facultății de Științe Farmaceutice a Universității din Debrecen – un proiect al biroului Pyxis Nautica, în care coexistența funcțională (educație, cercetare, producție) a modelat limbajul arhitectural.

Proiectul nu pornește atât de la o tipologie spațială (de clădire universitară), cât de la obiectul ce definește activitatea locului: transformarea chimică. Arhitecții au văzut, astfel, în specificul disciplinei – dinamica, inovația permanentă, instabilitatea productivă a cercetării farmaceutice – un principiu generator pentru forma construită. Nu e o metaforă decorativă sau o reprezentare strict figurativă, aplicată pe o structură deja decisă, ci o logică ce pătrunde în articularea volumelor, în relația dintre plin și gol, în modul în care două programe diferite – producție industrială și educație – sunt puse în tensiune, lăsate să „reacționeze”.

Rezultatul vizibil al acestei reacții este compoziția disjunctivă a clădirii, cu cei 6 700 mp împărțiți între cele două funcțiuni distincte. Un volum inferior, compact, opac și întunecat, preia caracterul unei hale industriale învecinate: e centrul de producție al universității. Deasupra și în lateralul lui se ridică aripa educațională, o masă albă, ușoară, organizată pe patru niveluri într-un plan în formă de T: la parter, două amfiteatre cu câte o sută de locuri, un atrium și spații administrative; la etajele superioare, laboratoare de cercetare și didactice, săli de curs, o bibliotecă și o instalație pilot de simulare. Clădirea găzduiește decanatul Facultății de Farmacie și patru departamente – Tehnologie Farmaceutică, Biofarmacologie, Farmacologie și Studiul Plantelor Medicinale.

Deși atât de diferite, între cele două volume nu există o ierarhie netă. Există o negociere permanentă, vizibilă mai ales în golurile care migrează dintr-o zonă în alta a fațadei: masa albă de sus pare să dizolve volumul întunecat de dedesubt, iar acesta, la rândul lui, o împinge, o deformează, generează deschideri care se propagă spre exterior. E un joc de forțe care trimite, de fapt, la reacții și procese (chimice sau nu) surprinse în stadiu intermediar, indecis.

Elementul de expresivitate și identitate al întregului ansamblu rămâne fațada albă – un ecran de plasă metalică perforată care învelește aripa educațională cu colțuri rotunjite. Stratul translucid funcționează ca o a doua piele, filtrând lumina, atenuând duritatea clădirii și creând, în funcție de unghi și de luminozitate, iluzia unui obiect aproape dematerializat. Sub el, geometria fermă a ferestrelor și raporturile precise ale golurilor rămân perceptibile – nu ascunse, ci ușor suspendate. Câteva decupaje de formă liberă, plasate în această plasă albă, introduc o notă de neregularitate, un rest de „irațional” care rezistă ordinii de ansamblu și o face, astfel, mai credibilă, mai „naturală”.

În interior, se menține aceeași logică a alternanței: în zonele comune, arhitectura se afirmă mai explicit, cu gesturi spațiale mai pronunțate, iar în laboratoare, se retrage aproape complet, cedând teren funcționalității și concentrării.