Anno Domini 2026, aprilie, circa. În registrele stării civile publicistice stă să apară un nou nume. Ciudat, având în vedere statisticile natalității specifice. Ciudate vor fi și numele, sonoritatea lui, semnificația. Și mai ciudat faptul că nou născutul pare să aparțină unei specii de tip clasic, sau tradițional, cum vreți să-i spuneți.
Poate chiar desuet, dacă aș căuta cuvinte mai rar folosite, dar nu o fac. Adică o făptură din hârtie, cu materiale documentate și scrise de oameni, fără asistență de la boți sau agenți cu creier de siliciu. Un obiect corporal, un produs al lumii reale, din cele fără ecrane din sticlă și camere foto încorporate. Un ceva care poate fi ținut în mână, sau lăsat pe masă, folosit chiar la aprins focul, la limită. Răsfoit cu gesturi vechi, care implică toată palma, poate chiar și puțin antebraț. Obositoare poate, demodate cu siguranță. Umane, însă, într-un mod profund. Un fel de ființă veche, făcută din hârtie și carton, unsă cu cerneală și prinsă cu clei tipografic, puțină ață de cusut, poate, la cotor. Un ceva cu miros anume, mai pregnant când e proaspăt scos din cuptoarele legătoriei și apoi tot mai discret și evoluând înspre alte nuanțe, pe măsură ce trece timpul (mai sunt puțini care încă știu că o revistă trebuie și mirosită, nu doar citită). O revistă, deci!
Cine și de ce ar mai face așa ceva aici și acum? Când bătăliile culturale se dau pe cu totul alte fronturi: globale, hiperaccesibile, virtuale. Cu imagini neapărat în mișcare, preferabil simple și de scurtă durată, că nici atenția nu mai e ce-a fost. Când ni se pare că orice obiect fizic înseamnă o limitare, un balast în devenire, o povară de cărat în spate și timp. Când orice nu e conectat la rețea e anacronic și vetust.
La întrebarea: cine?, e destul de limpede răspunsul: noi! Adică cei din igloo, alături de un număr, pe care îl știm în creștere, de pasionați și entuziaști. Oameni frumoși, cum ar spune orice influencer care se respectă. Eu aș zice doar oameni inteligenți, cu preocupări și competențe diverse, pasionați și foarte vii. Educați formal sau deveniți, prin pasiune, practică și studiu, specialiști în domenii care pentru noi au fost, până nu demult, doar prilejuri de evadare. Interesante, fără îndoială, pasionante uneori. De-acum însă, datorită lor, competențele și lumile acestea vor deveni parte din lumea noastră și, sperăm, a celor care ne vor veni alături. Pe mulți dintre ei îi cunoașteți, din propriile teritorii de manifestare. Îi veți, deci, recunoaște (re-cunoaște?) în paginile îngrijite de noi.
De ce aici?, de ce acum? sunt însă întrebări ceva mai complicate. Am să încerc să răspund totuși, într-un efort de limpezire care îmi e la fel de necesar și mie.
Aici nu se referă strict la o dilemă de localizare la care s-ar putea răspunde cu un bold înfipt într-o hartă. Sau un pin, de când pin-ul nu mai e copac decât pentru pădurari și lutieri. București, strada Ion Brezoianu 4, adresa redacției igloo, cum ar veni. Dar nu. Aici-ul întrebării mele e mai degrabă unul de topografie culturală, dacă pot spune astfel. Și se referă la țara cu cel mai mic consum de produse tipărite din Uniunea Europeană. Locul în care o revistă nouă, indiferent de care, ar putea părea o inepție sau întreprindere sinucigașă, la cât de puțin se citește. Posibil. Poate și noi am gândi la fel, dacă am lăsa statisticile să ne ghideze acțiunile și formeze speranțele. Dar nu facem asta, pentru că, după 25 de ani de igloo, am ajuns să cunoaștem foarte mulți oameni interesați, interesanți. Iar ei sunt tot aici, mulți chiar mai aproape decât s-ar bănui. Și tocmai în aici-ul lor și al nostru ne dorim să-și găsească locul revista ce stă să se nască. Pentru acest aici ne batem capul și pentru ca el să devină mai vizibil, mai larg și mai încăpător. Pentru că încă credem că se mai poate face ceva. Unii numesc aici-urile bule, cu un termen adus și tradus din engleză, firește. Nu mă omor după formulă, a cărei sonoritate evocă organe și al cărei singular a fost personaj de banc. Mie, mai mult decât bule, îmi place să-mi reprezint aceste teritorii ca pe niște insule. Sau, poate, atoli. Niște bucăți locuibile de lume decentă, aparent izolate în largul oceanului, dar la care se poate ajunge cu un mic efort și ceva interes. Niște entități, niște construcții organice, diverse ca tipurile de corali, uneori pitorești, alteori spectaculoase de-a dreptul. Pe spinarea cărora, dacă le îngrijești, îți poți face casa minții, care pot crește și se pot multiplica.
Dar de ce acum? Adică într-un moment în care lumea iar pare să o ia la vale, cu România la subraț, și numai de reviste noi nu ar trebui să-i ardă. Când fondurile culturale sunt deviate către pensii și ajutoare sociale, sau datorii făcute, în numele nostru, de feluriți precari ajunși la butoane. Și când gesturile creative (în sensul nașterii culturale, al facerii de lucruri) par să se îndrepte către alte tipuri de produse, pe alte suporturi, ce invocă alte moduri de conexiune între oameni. Ei bine, tocmai în acest timp nou și agitat noi credem că există posibilitatea unei insule (merci, MH). A unui atol. Poate chiar necesitatea ei. O insulă cu relief divers, poate mai dificil pe alocuri, dar accesibil celor care îl caută și apreciază. Nu naufragiați, să ne-înțelegem, ci mai degrabă călători. Nu disperați să se salveze, ci interesați să se cunoască între ei. Să se recunoască, cum spuneam. Acum, deci, pentru că vremurile de mari schimbări mai au nevoie și de repere familiare. De puncte stabile, recognoscibile. De lucruri care să facă schimbările mai ușor de dus, de acceptat. Când în bătălia ecranelor se deschid zilnic noi fronturi, neutralitatea cărților, a revistelor clasice poate fi refugiul necesar, adăpostul salvator. În capul nostru, o revistă pe hârtie născută acum nu se opune evoluției lumii, ci participă la ea cu propriile certitudini, propria măsură și propriul ritm. Și ajută, astfel.
Nu știu cât am reușit să lămuresc întâmplarea ce va să vină, ba probabil că se va fi întâmplat deja la ora la care citiți aceste rânduri. Adică revista la care mă refer va fi intrat în lume. Mie însă mi-a făcut bine să-mi adun gândurile, să le dau formă, să le văd scrise.
Cred că mai rămân însă încă multe întrebări la care ar trebui să răspund, ca să se înțeleagă mai bine. Despre ce anume va fi această revistă? Cum va fi, ce va conține, cum se va numi? Aici ar trebui să-mi fie ceva mai simplu, că despre lucrurile astea tot vorbim de câteva luni încoace. Că materialele s-au tot adunat, oamenii cei noi au venit în casa noastră, au stat cu noi la masă, ne-au vorbit și ne-au deschis ferestrele.
Foarte pe scurt, va fi o revistă despre patrimoniu.
Patrimoniu românesc, desigur, în cel mai larg și mai permisiv sens al cuvântului, într-o relație cât se poate de relaxată cu definițiile restrictive. Patrimoniu, tradiții, memorie. Nu doar de arhitectură, mă grăbesc să lămuresc chestiunea, ca să nu creăm false așteptări. Nu va fi adică, o extensie a igloo cu conținut exclusiv patrimonial. Va conține, desigur, subiecte de arhitectură, fie acestea restaurări, prezentări de monumente clasate ca atare sau doar clădiri valoroase, apreciate. Dar ele nu vor fi nici măcar majoritare.
În paginile noii reviste își va găși loc orice manifestare culturală ce implică valori ale trecutului, materiale sau imateriale, păstrate, conservate, redescoperite, reutilizate. Vom vorbi despre muzică, arte, gastronomie, restaurări, colecții și colecționari, personalități. Despre orice are legătură cu trecutul și ni se va părea valoros sau interesant. Vom afla despre oameni pe care acțiunea ticăloasă a memoriei i-a condamnat la uitare. Despre alții care încă practică meserii sau creează lucruri în feluri și după meșteșuguri ce stau să dispară. Îi vom descoperi și pe cei care se preocupă de găsirea și cercetarea lor, de păstrarea și transmiterea mai departe, de interpretarea și traducerea lor în formule actuale. Despre punerea la lucru a tradițiilor încă vii sau recuperabile, în moduri care să le facă interesante și valabile pentru publicul interesat de astăzi.
Nu va fi, deci, o revistă bătrânicioasă, prăfuită, cu iz de mucegai și naftalină. Va fi, sperăm, un produs contemporan și dinamic, încărcat de lucrurile – de tot soiul – care ne-au făcut să fim ceea ce suntem. O apariție proaspătă, cu grafică actuală și conținut deschis tuturor celor interesați de variile forme prin care trecutul ajunge la noi. O revista scrisă nu doar de redactorii noștri, ci de o întreagă serie de parteneri, inteligenți și preocupați, profesioniști recunoscuți ai domeniilor în care se mișcă. Poveștile pe care ei le vor spune vor constitui materia primă a efortului nostru de a recupera cât de mult se poate din ceea ce generațiile anterioare s-au chinuit să facă. O revistă de citit pe îndelete, un obiect de colecție, cu durată mare de viață, nu o apariție temporară și dispensabilă. Vom începe cu două numere anul acesta și cu speranța că entuziasmul nostru va fi molipsitor și interesul public ne va impune, pe viitor, o frecvență mai serioasă.
Urmați-ne deci în călătoria pe care o începem acum, și vizitați această primă insulă, primul ATOL dintr-un arhipelag pe care ne-am propus să-l redescoperim și să-l scoatem la suprafață.