Interviu: Iuliana Dumitru
Sunt ultimele zile în care mai e deschisă expoziția personală a lui Vlad Nancă de la Gaep, Construction Time Again (până pe 6 iunie) și vă invit să n-o ratați. E, de asemenea, primul său proiect solo în București după participarea la Bienala de Arhitectură de la Veneția din 2025.
Expoziția încapsulează fragmente și urme dintr-o lume pierdută – moștenirea contradictorie a modernismului socialist –, într-un exercițiu poetic de recontextualizare în numele speranței sau al posibilității unui nou orizont. Ce rămâne din avântul și proiectele nerealizate ale „vechii” istorii și ce putem reconstrui din „viitorurile anulate”? Cum putem visa și după utopie? Despre sensul acestor fragmente, deopotrivă luminoase și tensionate, am stat de vorbă cu Vlad Nancă.
Evoci în expoziție o lume construită sub semnul utopiei, dar nicăieri nu apare numit cuvântul „utopie”/„utopic”, de care mi se pare că te-ai ferit. De ce?
Nu cred că am evitat în mod conștient termenul de „utopie”. Lucrez într-adevăr cu multe elemente de arhivă desprinse dintr-o perioadă de reconstrucție postbelică, în plin elan al socialismului, mai ales dinspre anii ’70. Sunt imagini și forme în care lecțiile modernismului sunt puse în aplicare sub umbrela unei noi ideologii. Multe dintre ele prezintă o versiune cosmetizată a realității, uneori chiar propagandistică, mai ales în cazul materialelor de film. Cu toate acestea, nu cred că am trăit într-o utopie. Sau sper, cel puțin, că unele dintre lucrurile valoroase ale acelei perioade vor putea fi regăsite sau măcar înțelese ca atare într-un viitor apropiat. Ceea ce mă interesează nu este atât idealizarea trecutului, cât felul în care privim astăzi acele promisiuni și ce a rămas din ele. În expoziție există și elemente care, deși funcționează în planul reprezentării, sunt ancorate foarte concret în realitatea locului.
Unul dintre blocurile de nisip este chiar macheta blocului în care se află galeria, situat vizavi de un loc de joacă pentru copii. Blocul de nisip provine din filmul Țărmul n-are sfârșit al lui Mircea Săucan, unul dintre filmele din care am realizat colajul video. Toate filmele folosite sunt din perioada în care a fost construit și cinematograful Floreasca, aflat în imediata vecinătate. De aceea, întrebarea care mă preocupă nu este dacă aceste imagini descriu o lume utopică, ci dacă nu cumva ele vorbesc despre o lume foarte reală, cu spațiile, instituțiile și formele ei de viață colectivă, o lume care între timp a fost abandonată. Câte dintre aceste elemente sunt despre o utopie și câte despre o realitate pe care am pierdut-o?
Citez din textul curatorial, despre lumea pe care o conturezi: „o lume în care umanitatea începe din nou, de la zero. Desprinse de sistemele economice și ideologice care le-au modelat și le-au distorsionat, formele moderniste pornesc de la o pagină goală”. Continuând ideea anterioară, mă întreb dacă nu cumva exercițiul pe care-l propui nu creează la rândul lui o utopie? Poate îmblânzită?
În toate expozițiile mele recente, în care vorbesc despre o posibilă relocare pe o altă planetă, propun de fapt, în subtext, o privire asupra planetei pe care o locuim ca asupra unui loc nou, care nu ne aparține și care trebuie tratat cu toată grija posibilă, lucru pe care nu am reușit să îl facem până acum.
Pot fi aceste forme cu adevărat extrase din sistemele care le-au modelat? Ce rămâne după această extracție, cum te uiți la ele, fără a le estetiza excesiv? Deși ele pot fi niște obiecte frumoase, chiar luminoase. De fapt, întreaga expoziție e o experiență luminoasă și melancolică, iar felul în care recalibrezi și recontextualizezi însemnele și fragmentele altei istorii e de-a dreptul gingaș – ceea ce poate crea un efect contradictoriu. Ai avut asta în vedere, cum îți explici propria raportare la temă și cum îți imaginezi receptarea din partea privitorului?
Nu vreau să propun o privire nostalgică asupra anilor socialismului, dar este suficient să compari urbanismul din cartierul Floreasca cu ceea ce s-a întâmplat în București după Revoluție. Este suficient să vezi ce se întâmplă astăzi cu cinematograful Floreasca și să compari această situație cu menirea clădirii în momentul în care a fost construită. Aceasta este realitatea prezentului, dincolo de imaginile „de propagandă” ale epocii.
Apropo de fragment – lucrezi în expoziția asta aproape ca un arheolog (visător): preponderent cu fragmentul, cu piese disparate și regăsite, care nu refac niciodată tabloul complet. Asta creează o anume tensiune, o așteptare, o anume stare de alertă în toată această nouă armonie pe care o anunți… Cum simți tu lucrul ăsta cu fragmentul? E o intenție sau e mai degrabă o apropiere instinctivă, intuitivă, ce are legătură poate și cu fragmentaritatea memoriei și a subiectivității?
Mulțumesc pentru felul în care descrii expoziția. Sunt o persoană extrem de sensibilă la cultura populară și m-am format în plină epocă a samplingului și a remixului muzical. Cred că lucrez într-un mod asemănător: de peste douăzeci de ani adun aceste fragmente, condus de curiozitatea și dorința de a descoperi și înțelege trecutul recent pentru a înțelege mai bine ceea ce trăim astăzi. Din aceste fragmente apar noi „compoziții” și mă bucură faptul că le pot arăta într-un cartier ale cărui străzi poartă nume de compozitori.
Excelent montajul din filme românești de anii ’60, cu cadre estetizante și contemplative. Ce ai căutat în acest decupaj, pe care l-ai intitulat Modern?
Mulțumesc. Și prin acest montaj încerc să folosesc elemente adunate pentru a construi o nouă narațiune. Sunt teme care există în lucrările mele din ultimii ani: o încercare de a privi cu sinceritate către trecutul nostru recent, către ceea ce a însemnat istoria României în ultimii o sută de ani, către felul în care ne raportăm la ea într-un context global și, poate, un discret îndemn de a imagina alte forme de responsabilitate și de a nu mai lăsa soarta umanității exclusiv în mâinile bărbaților.
