„Posibilitatea” unei priviri asupra lumii: arhitectura, jurnalismul
Interviu de: Anda Zota și Iuliana Dumitru
Cu fiecare episod al rubricii simțim nevoia să reluăm, în cuvinte noi, aceeași energică mirare pe care ne-o produce formula asta a dialogului „răsfrânt”, unde invitații răspund curiozității noastre cu propria curiozitate, cu propria luciditate. Deși intenția primă a stat sub semnul „autorității” profesionalului – a pune în oglindă doi profesioniști, ai arhitecturii și ai altor domenii –, dialogurile par să deschidă întotdeauna și un spațiu al intimității, al reflecției nude, deci cumva al unei frânturi de adevăr uman ce transgresează conjuncturalul, amintindu-ne o dată-n plus să privim în noi înșine înainte de toate. În lumina acestui preambul afectiv vă invităm să (re)descoperiți două personaje publice, pe cât de cunoscute, pe atât de discrete, doi fini observatori ai lumii, o lume în care amândoi au șansa (și responsabilitatea) de a interveni, fiecare cu uneltele (și îndoielile) sale: arhitectul Andrei Șerbescu, cofondator ADNBA și profesor la UAUIM, și jurnalista Mihaela Dedeoglu, vocea caldă și clară de la RFI.
Începuturi
Pentru cine nu-și mai amintește de acum… câți ani? Cum ai ales să devii arhitect și cum a început ADNBA?
AȘ: Tocmai s-au împlinit 21. ADNBA a început în primăvara lui 2003, cu un contract de 2000$ semnat într-o parcare din Neptun, pe capota unei mașini. Așadar nu pot dezvălui nimic savuros sau spectaculos, căci nu a fost vorba de vreun concurs câștigat (de altfel nici nu exista așa ceva la vremea aceea) sau de vreo întâlnire providențială. A fost mai degrabă un amestec de entuziasm, spontaneitate, improvizație și inconștiență. Acei bani au fost și singurii până în 2004, când am început o casă. Atunci da, am avut parte de o întâlnire bună – eu nu pot înțelege nici astăzi cum cineva ne-a lăsat pe noi în acel moment să îi facem o casă și apoi, peste câțiva ani, un mic imobil de apartamente, căci noi nu prea știam nimic încă. Matei Giurcăneanu a avut curajul acesta, probabil a fost vorba de inconștiență și la el, dar pentru noi a fost o șansă importantă. Îmi dau seama de acest lucru mai ales acum, privind în urmă.
Nici despre alegerea de a deveni arhitect nu am vreo poveste romantică. Nu am crescut într-o familie de arhitecți și nu am avut un vis sau o viziune de când eram mic. Pur și simplu am început să merg și eu, la începutul clasei a XI-a, la cursurile de desen pentru admiterea la arhitectură ale lui Sandu Bercan și Costi Ciurea, urmând un bun prieten, care începuse deja de câteva săptămâni. Și mi-a plăcut. În plus, părea că îmi iese, primeam laude, m-a prins. După aceea am desenat zi și noapte, fără oprire, timp de doi ani, până am intrat la facultate. De unde să știu eu atunci că ritmul acesta era doar avanpremiera…
Cum ai ales să devii jurnalistă? Și de ce radio, în cele din urmă?
MD: Întâi a fost radioul, mai apoi jurnalismul. Era prin 1984‑1985, eram prin clasa a 10‑a. Jucam teatru în trupa de amatori „Eveniment” condusă pe atunci de regretatul Grigore Popa. Unul dintre colegii mei de trupă, de o vârstă cu mine, viitor actor, profesor, director de teatru și ministru al culturii, primise oferta de a participa la o probă de voce pentru emisiunea Clubul Adolescenților de la programul 3 al radioului public, singurul de altfel la vremea aceea. M-a luat cu el, am luat proba, am rămas în radio. A fost locul în care m-am format ca profesionist, în care am început cu mici interviuri realizate pe un Nagra de 7 kg a cărui bretea îmi lăsa în carne vie umărul, în care am învățat fonotecare (azi s-ar numi editare de sunet), în care m-am lăsat purtată de orice experiență ce mă făcea să învăț ceva nou. Acolo eram la terminarea liceului și mă văd și acum întrebându-mă ce să fac mai departe? Și acolo mi-am dat seama că aveam deja o meserie. Pica bine, eram destul de introvertită și aveam nevoie de o scuză majoră ca să merg către oameni. Așa mi-am ales meseria.
Ce altceva ți-ar fi plăcut să faci în schimb?
AȘ: Cu mintea de atunci, astronomie sau silvicultură. La ele mă gândeam înainte de a mă apuca de desen, dar habar n-aveam de fapt ce înseamnă niciuna dintre ele. Cu mintea de acum, orice formă de cercetare ori expresie care mi-ar permite să duc la capăt o anumită căutare, fără să depind de alții. Sigur, nu mă refer la colegi aici, ci la faptul ca arhitectura care este doar desenată (proiectul) nu este decât un început, pentru a se împlini, trebuie să fie construită. Iar pentru a construi, depinzi de alții, din ce în ce mai mulți. Din fericire, nu am nicio aplecare spre altceva, deci nici alternative sau dubii în privința asta, așa că voi rămâne cu siguranță doar arhitect.
MD: În mod paradoxal, șefă de șantier, controlor de calitate, inspector la protecția consumatorului, polițistă la serviciul circulație, inventatoare. Sau solistă de operetă. Un psiholog ar putea găsi o mulțime de justificări pentru alegerile astea… Și vă rog mult să nu săriți în sus că nu feminizez toate meseriile. Am crescut într-o familie în care femeile au studiat mult, au muncit mult și unele dintre ele chiar au avut salarii mai mari decât ale soților lor. Am fost educate că putem face orice meserie ne place. Genul masculin al profesiilor m-a lăsat rece și nu mi-a pus piedici în viață, după cum nici jucăriile de tipul fier de călcat, păpușă în cărucior, mini bucătărie etc. nu au avut vreun efect asupra mea. Cred că totul ține de educație. La noi în familie femeile au fost, și continuă să fie prin noua generație, independente și afirmate, uneori puțin chiar prea bossy.
Aș mai spune doar că mi-ar fi plăcut să fi putut studia mai mult. Și găsesc în această dorință un alt motiv pentru meseria pe care o practic: mă motivează să fiu curioasă.
Un moment semnificativ din viața ta de arhitect / jurnalistă, care ți-a schimbat percepția asupra profesiei (și nu numai). (o turnură, o confirmare, o „revelație” chiar)
AȘ: După-amiaza în care am vizitat casa-turn, cred că în 2012, împreună cu domnul Florian Stanciu. Și nu a fost doar casa în sine, ci și felul în care dumnealui vorbea și povestea. O lume fantastică, cu locuri înalte și joase, colțuri strânse și spații deschise, adâncimi și penumbră, copii care se așezau pe trepte și puteau privi pe ferestre înspre afară și pe ferestre înspre înăuntru – o casă așa cum eu nu îmi închipuisem că poate fi vreodată o casă. Mi-aduc aminte că nu am fost în stare să spun absolut nimic la final, nu știam ce să spun ca să nu sune ridicol. Descoperirea a continuat și după aceea, mi s-a părut că această casă a trecut în mare măsură neobservată (și mă refer la breasla arhitecților), ceea ce m-a surprins. Dar m-a făcut să mă gândesc că poate nici nu avea cum să fie altfel.
MD: Faptul că am locuit 7 ani în Paris a schimbat multe lucruri în mine și în maniera de a face radio. Am citit mult și am ascultat aproape non-stop radioul francez. Cred că această perioadă m-a făcut să adopt un set de valori care mă călăuzesc și astăzi și pe care încerc să nu le pierd.
Venirea la RFI în 2007 a însemnat și ea un moment important în parcursul meu profesional, iar libertatea de care m-am bucurat, și continui să mă bucur, m-a făcut să îmi dedic toată energia muncii mele. Știu că sună pretențios, dar e destul de adevărat.
Common ground
Despre mărci recognoscibile. Cum îți definești propriul „limbaj” profesional? (o viziune, o amprentă, o semnătură)
AȘ: Nu știu să răspund. Dacă există un limbaj sau vreo amprentă, nu este căutată. În plus, noi suntem mai mulți, așadar, chiar și atunci când lucrăm singuri la un proiect, se poate să transpară teme sau detalii din încercările și căutările celorlalți, fără să ne dăm seama. Ceea ce e bine, ne completăm. E adevărat că uneori, dacă ni se pare că ne-au ieșit bine într-un proiect diverse tipuri de detalii sau materiale, se întâmplă să le reluăm într-un alt proiect. Dar asta ține de valabilitatea unei anumite căutări și de dificultatea de a produce constant detalii noi, pe care nu are cine să le execute, nu de intenția unei semnături. A nu se înțelege că am ceva împotriva unei astfel de amprente – dacă aș crede în ceva atât de mult, ar fi o ușurare. Însă nu am ajuns acolo.
Limbajul este totodată exprimarea unei căutări și, ca în orice căutare, în ea se amestecă îndoieli și certitudini. Una dintre convingeri este aceea că nu o putem lua de la zero și că arhitectura care nu își propune să observe ceea ce s-a făcut și a fost validat de timp este în mare măsură goală, inutilă. Dar cât de ușor poate fi mistificat și deturnat acest lucru…
Iar despre viziune, care e puțin altceva, aș fi spus până acum ceva timp că e o intenție de a duce mai departe câte ceva din Bucureștiul acesta care pare că se fărâmă ușor, ușor. De când am început să lucrăm și în alte orașe, cred că se adaugă la asta fie o încercare de a găsi ceva bun în fiecare loc, ceva care deja există acolo, ca un ferment, fie, alteori, când locul este prea generic sau programul prea puțin flexibil, o căutare a unei trăsături puternice a obiectului, o claritate a lui. Într-un fel sau altul, e vorba despre a căuta „posibilitatea” fiecărui proiect.
Ce relație ai cu propria voce? (Pentru multă lume chiar te identifici cu o voce. Altfel spus: Cine este vocea ta? Cine ești prin vocea ta?)
MD: În general, îmi place de vocea mea. E antrenată, știu să mă folosesc de ea și nimic nu mă face mai fericită decât un microfon bun, o cască bună, un studio corespunzător și privirea celui care mă aude pentru prima dată, mai ales când sunt „în voce”. Încerc să o păstrez naturală, caldă, sinceră. Vocea este un instrument formidabil, dar ea merge în strânsă legătură cu urechea ascultătorului. Emoția pe care vocea o naște nu ține de calitățile sale acustice, ci de impactul pe care vibrațiile sonore, afective, îl au asupra ascultătorului. Pentru a exista o voce, trebuie să existe o ureche. Iar aceasta din urmă nu poate fi mințită. Vocile prefăcute, zâmbetul fals, falsul entuziasm, cuvintele perfect articulate, dar lipsite de suflet sunt moartea pasiunii. Pentru un moderator de radio, vocea este cea care dă sufletul emisiunii: intenția, pozitivă sau negativă, ghidează tonul. Bucuria luminează vocea, siguranța îi dă rotunjime. Sper că vocea mea sunt eu, încercând să fiu cea mai bună versiune a mea.
„I have never regarded architecture as my profession. It has been a window through which I look at the world. Such an attitude immediately puts you in a different position in relation to your work. Architecture has always been my way of getting to know the world, myself, and other people. It has also served my sense of curiosity more than anything else”, spune Juhani Pallasmaa.
Cum privești lumea prin prisma arhitecturii / jurnalismului? (activități pronunțat vocaționale, care tind să devină mai mult decât simple profesii)
AȘ: Cel mai probabil, destul de îngust. Sigur că mă încurajez uneori spunându-mi că este mai bine să o privești îngust, decât să nu o privești deloc. La urma urmei, lumea e atât de mare… Trebuie să ai o lentilă prin care să te uiți la ea. Și la tine. Dar, în orice caz, o privesc cu plăcere. Este acea căutare despre care vorbeam înainte, care e o căutare continuă, nici nu poate fi altfel, nu te poți întreba cine ești și ce ai de spus doar de la 8 la 5.
MD: Pe de o parte, agenda jurnalistului și carnetul său de adrese ar trebui să arate cel mai bine modul în care acesta vede lumea: oamenii pe care îi frecventează, lucrurile despre care vorbește. Asta într-un caz ideal, fără parteneriate media, fără diverse obligații. Pe de altă parte, jurnaliștii, deși sunt și ei oameni, au acces la mai multe informații decât restul lumii. Iar când vezi lumea așa cum e, nu cum ți-ar plăcea ție să fie, poate fi destul de deprimant.
Cum îți menții curiozitatea vie?
AȘ: Lucrul cu studenții este salvator, căci te forțează să privești lucrurile altfel și să pui în permanență la îndoială natura realității (a „adevărului”). Ceea ce mi se întâmplă și când sunt în preajma unor oameni pe care îi admir, curiozitatea și curajul lor (de a nu se opri) sunt contagioase.
Călătoriile sunt și ele foarte importante. Nu neapărat doar acele călătorii „de studiu”, ci și cele făcute fără o țintă precisă. Rătăcirea prin locuri și orașe străine a lăsat de multe ori urme, observi sau ți se arată pur și simplu lucruri. Nu prea am știut însă cum să le păstrez, să le arhivez – sper doar că undeva, ceva se așază și rămâne.
Și, deloc în ultimul rând, cu ajutorul copiilor. Este uimitor cum pot privi tot ce e în jur și la ce se pot gândi, atunci când nu îi sâcâim noi prea tare.
MD: Ieșind din zona de confort și acceptând provocări.
E Bucureștiul un oraș frumos? Ce te leagă de oraș?
AȘ: Cu fiecare zi care trece, realizez mai pregnant ce oraș frumos este și mai ales era Bucureștiul. Cu fiecare casă veche stricată cu indiferență și cu fiecare casă nouă ridicată cu aceeași indiferență, mi se pare adesea că orașul de ieri era un pic mai frumos. Încerc să îmi imaginez orașul la începutul anilor ’90, cu atâtea clădiri și detalii frumoase încă neatinse și mi se pare că ceva s-a defectat puternic, ceva s-a întâmplat cu noi toți. Ce mă sperie poate cel mai tare este incapacitatea noastră generală de a realiza că multe dintre acele lucruri – atât casele în sine, cât și doar părți din ele, tencuieli, ferestre, cornișe, balcoane, acoperișuri, garduri ș.a.m.d. – sunt frumoase (și, în plus, adesea bine făcute), în vreme ce prea puțin din ce se construiește astăzi are șansa să poată fi vreodată considerat ca fiind frumos. Sigur că unele case trebuie să dispară și altele trebuie să apară, e normal. Și sigur că nu orice e vechi este și prețios și sigur că nu orice e nou este rău din principiu. Dar pare că ne-am pierdut cu toții un simț pe care generațiile dinainte îl aveau. Când văd o altă casă veche peste care se așază schele pentru reparații și reabilitare, în loc să mă bucur, mă întristez.
Da, azi Bucureștiul este încă un oraș frumos, dar doar din când în când. E frumos mai ales primăvara, duminica, de Paște, noaptea sau într-o pandemie. E mai frumos când e soare decât atunci când plouă. Și e mai frumos când mergi pe jos sau cu bicicleta, decât atunci când mergi cu mașina.
MD: Bucureștiul este orașul în care m-am născut, am crescut și am trăit cea mai mare parte a vieții mele de până acum. În principiu, nu este nici mai bun, nici mai rău decât alte orașe. Mă leagă de oraș cicatricile de la căzăturile cu bicicleta, fabrica de pâine de la Bariera Vergului/Piața Muncii și coltucul pe care bunica mi-l dădea de îndată ce ieșeam din magazin, clădirile dispărute de la Piața Matache, unele furate cărămidă cu cărămidă după revoluție, chiar sub ochii noștri, toate cinematografele deja uitate, tramvaiul care mă ducea la Sava, plimbările cu Lassie la Groapa Leilor, mirosul de căpșune care ajungea primăvara până la etajul 7 în Piața Amzei și Nea Mihai de la Merdenele cu care mă știu de vreo 30 de ani. Locurile de veci de la Bellu care îmi adăpostesc părinții și o parte din familie.
Pentru majoritatea dintre noi arhitectura rămâne o experiență mai degrabă pasivă – în sensul că ne este impusă. Cum vezi problema asta (ca arhitect / ca non-arhitect, dar receptiv la formele spațiului construit)?
AȘ: Nu știu dacă înțeleg corect întrebarea. Nu cred că arhitectura este pentru nimeni o experiență pasivă. Chiar dacă nu producem arhitectură, aceasta nu apare și nu există decât atunci când spațiile sunt „locuite”, ea nu există în afara sau în lipsa noastră, ea există doar prin felul în care o percepem noi. Senzația că arhitectura este o experiență pasivă apare cel mai probabil atunci când arhitectura spațiilor pe care le utilizăm e de slabă calitate.
Dacă întrebarea se referă la faptul că cei mai mulți dintre noi locuim spații la a căror formare și modelare nu am avut niciun rol, atunci nu putem decât să încercăm să ne bucurăm de locurile sau momentele în care ceva diferit ni se întâmplă sau ni se arată, pentru că situațiile acestea există sau pot fi căutate (provocate).
Iar dacă întrebarea se referă la felul în care arată peisajul construit care ne înconjoară, adică la forma exterioară a lucrurilor, acesta ne este impus tuturor. Și este într-adevăr o mare diferență dacă ne este impus cotidian peisajul Bucureștiului sau cel al Romei. Chiar și așa, mi se pare că putem căuta oriunde în jurul nostru. Copiii reușesc să vadă tot timpul lucruri frumoase în jurul lor.
MD: În ultimii 4 ani mi-am împărțit viața între București și Sibiu și călătoresc des în Timișoara, Cluj și Iași. Mai văd din tren și periferia Brașovului. În unele orașe se construiește frumos, clădiri interesante, bine integrate în peisaj, care oferă deja un cadru agreabil de viață și muncă. Îmi place mult Timișoara, îmi plac unele zone din Cluj. La ieșirea din Brașov a crescut un cartier-dormitor care mă sperie. Iar în Sibiu, cu tristețe o spun, se construiește haotic, din ambiție personală și după gust. Până și șoferii de taxi nu visează decât la asta, să construiască cât mai multe bloculețe pe cât mai puțini metri pătrați. În privința formei arhitecturale am învățat că vegetația nivelează asperitățile. Cu condiția să i se lase măcar un pic de loc și un pic de timp.
Cum privești locuirea (vecinătatea) în București, ținând cont că e principala funcțiune de arhitectură pe care o dezvolți în cadrul biroului?
AȘ: În București, locuirea și vecinătatea sunt nespus de bogate în forme și nuanțe, dar mă tem că este o bogăție pe cale de dispariție. Respingem și excludem cu prea multă ușurință situații și lucruri aparte, autentice, valabile. Sau nu le mai vedem. De multe ori, soluțiile de locuire căutate sau propuse de dezvoltatori sunt similare sau chiar identice, fiind aparent impuse de „piață”, orice ar însemna asta. Dar și noi, arhitecții, avem partea noastră de vină aici.
De unde afinitatea pentru limba franceză și spațiul cultural francez/francofon?
MD: Limba franceză a fost prima limbă străină pe care am învățat-o la școală, dar mărturisesc că nu am fost foarte atrasă la început… M-au ajutat însă filmele subtitrate și autorii francezi de care era biblioteca plină. Am intrat apoi în comunitatea bucureșteană româno-franceză și mai târziu am locuit 7 ani la Paris. Acolo s-a produs declicul. Urechea „muzicală” m-a ajutat să prind accentul parizian, bagheta și brânzeturile au făcut restul. Secretul e să nu rămâi „străin” prea multă vreme.
„Un arhitect bun lucrează încet”, spune Alvaro Siza. Așa este? Cum e în cazul tău?
AȘ: Mă miră afirmația aceasta a lui Siza, pentru că sunt convins că el a lucrat și lucrează, de fapt, foarte repede. Se vede după tot ceea ce a făcut, acelea nu sunt lucruri care să se nască stând prea mult pe gânduri, pare spontan și întotdeauna inspirat. Cum lucrez eu? Mult prea încet, timpul este foarte fragmentat și, în plus, mi se întâmplă adesea să schimb și să o iau de la capăt. Doar că reciproca afirmației lui Siza nu este neapărat valabilă, din păcate.
Jurnalismul e, fără îndoială, o meserie alertă. Așa este și pentru tine ca jurnalist cultural sau te poți bucura de un ritm ceva mai domol, de timp suficient pentru documentare și reflecție? Cum lucrezi, cum îți alegi subiectele?
MD: Am norocul de a fi singura răspunzătoare de conținutul emisiunilor mele. Timp de aproape 15 ani am animat un program de actualitate culturală de 3 ore de direct de luni până vineri, program căruia îi asiguram și partea tehnică. Pare simplu văzut din avion, vă asigur că este destul de obositor și complicat de gestionat zi de zi. Într-un an am avut curiozitatea să număr câți invitați adusesem la radio; eram la începutul lui decembrie și depășisem 900. Nu spun asta ca să mă laud, ci doar ca să explic că îți trebuie o bună organizare ca lucrurile să meargă. Dar a face meseria asta este un privilegiu. Și dacă vrei să o faci bine, povestea nu e despre tine, ci despre cel din fața ta și pentru cei care te ascultă. Restul e doar time management.
Ce responsabilitate are un arhitect / jurnalist? Fără a folosi cuvinte mari, pot ei schimba lumea, pot lăsa o urmă?
AȘ: Depinde de context. Într-un context ca al nostru, mi se pare că responsabilitatea mai mare pentru un arhitect este destul de des aceea de a nu strica atunci când construiește. Cu alte cuvinte, să nu își propună neapărat să schimbe lumea cu orice preț și să încerce mai degrabă să lase o urmă „mică”, dar cu substanță. Însă, dacă mă gândesc mai bine, și acesta poate fi un mod de a schimba lumea – lumea noastră, de aici și de azi, atât de debusolată –, căutând forme de continuitate, privind și înapoi, și înainte. Așadar, pe scurt, da, pot.
MD: Am un exemplu care îmi vine în minte de fiecare dată când mi se pune această întrebare: RTLM, Radio television libre des Mille Collines. În ciuda numelui, RTLM nu a fost decât un post de radio, nu și o televiziune. Un post de radio privat ruandez care a emis timp de 1 an, între 8 iulie 1993 și 31 iulie 1994, și a fost un important instrument de propaganda Hutu, care a difuzat discursuri ce incitau la ură și la executarea populației Tutsi în 1994. Într-un context cultural predominat de oralitate din cauza nivelului ridicat de analfabetism, radioul era rege. RTLM îi seducea pe cei tineri cu tonul convivial, ironic, cu o muzică antrenantă (ale cărei texte adeseori incitau la ură) și profita subtil de animozitățile și frustrările populației hutu, răspândind o propagandă virulentă împotriva populației tutsi, a ramurii moderate hutu, a belgienilor și a Misiunii ONU pentru Rwanda. Cu câteva zile înainte de începerea genocidului, RTLM anunță că: „Hohoho! se pregătește o micuță surpriză!” Iar când genocidul a început, mesajele au devenit explicite – „Omorâți toți gândacii!” – și au fost difuzate constant liste cu persoane care trebuiau executate și locurile în care acestea se ascundeau. Astăzi se consideră că RTLM a fost răspunzător în mod direct de 10% din omorurile comise în perioada genocidului rwandez. Iar această poveste mă ține trează și conștientă de responsabilitatea mass-media.
Ca arhitect / jurnalist, cum mediezi tensiunea dintre experiența personală și mesajul public pe care (trebuie să) îl transmiți prin munca ta?
AȘ: Recunosc cu rușine că încerc să nu mă gândesc prea mult la asta. Tensiunea apare însă atunci când într-unul sau altul din proiectele noastre ajungem în fața unor întrebări sau situații dificile, când știm că lucrurile privite din exterior vor arăta altfel și când, pentru a merge mai departe și a reuși măcar ceva într-un proiect, e nevoie să lăsăm de la noi. Mi-ar plăcea să pot spune că nu facem niciodată compromisuri, dar nu e așa, pentru că nu am mai construi probabil nimic – ăsta da mesaj public… Dar tragem cât de mult putem pentru a reuși soluția cea mai bună în fiecare situație, chiar dacă uneori mai pierdem și câte ceva pe drum.
MD: Cred că utilizarea experienței personale pentru a transmite un mesaj este un mod ideal de a crea o relație privilegiată cu publicul. Este ceea ce dă valoare mesajului. În cazul meu, nu fac decât rar abstracție de experiența personală. Sunt însă atentă la nuanțe: am văzut un spectacol care mi-a plăcut, am spus-o. Sau, dacă nu am înțeles ceva într-o expoziție, îl las pe artist să îmi povestească.
Recomandări de lectură: un titlu clasic, de recitit și revizitat oricând; o carte mai nouă, care să ne ajute să înțelegem lumea de azi.
AȘ: Nu sunt eu acela care să dea recomandări de lectură. Dar dacă trebuie, atunci din experiențele recente, aș alege Călătorie la capătul nopții, a lui Louis-Ferdinand Céline, și Drumul lui Cormac McCarthy – acesta din urmă nu știu în ce măsură ne ajută să înțelegem lumea de azi, căci nu este neapărat lumea distopică a unui viitor crunt cel la care mă gândesc eu în legătură cu cartea aceasta, ci forța unor trăiri, gesturi, speranțe. Acel ceva care contează atunci când nimic altceva nu mai există. La urma urmei, lumea de azi este și lumea de ieri și probabil și cea de mâine. Înainte de a înțelege lumea, e important să încercăm să ne înțelegem pe noi.
MD: Pentru că cititul e o superputere, am două recomandări de lectură. În primul rând, pentru cititorii francofoni, recomand cu toată insistența săptămânalul Courrier International. Este cel mai bun mijloc de a vă ține informați asupra a ceea ce se întâmplă pe planetă. A doua lectură este teatrul. A citi teatru te face să îți exersezi imaginația și empatia.
Spre viitor
Cum îți imaginezi viitorul și muncă/profesia în relație cu viitorul?
AȘ: O lume în care inteligența artificială va lua locul mediocrității și în care ideile bune vor fi vizibile cu mai multă ușurință.
MD: În ultimii ani, revoluția tehnologică a bulversat jurnalismul, atât în privința formatelor, cât și a mijloacelor de difuzare sau a modelului economic. Misiunea jurnalistului, însă, nu s-a schimbat: el trebuie să servească interesul public.
Inteligența artificială va aduce în mod sigur modificări majore, în bine sau în rău. AI poate ajuta la colectarea și tratarea datelor și genera un conținut pe baza acestora. În ce măsură va ști să identifice nuanțele, să nu perpetueze prejudecăți sau informații false, rămâne de văzut. În orice caz, jurnalistul va trebui să lucreze împreună cu viitorul, nu împotriva lui.
Credem că prin ceea ce ești și ceea ce faci produci un ecou și oferi un model în spațiul public. Care ar fi câteva lucruri prețioase pe care le-ai învățat de-a lungul timpului și pe care ai vrea să le dai mai departe oamenilor?
AȘ: Să nu te aștepți să crești într-un an cât alții în zece. Să îți alegi bine modelele. Să nu îți pierzi încrederea în ceea ce are valoare și contează, chiar și atunci când totul în jur pare să te împingă în alte direcții. Dacă ai vreun talent, să nu îl irosești făcând altceva. Să nu pui mare preț pe sfaturi și povețe pe care le găsești prin reviste și interviuri, precum acestea. Așadar, nu mare lucru, mai mult platitudini.
MD: Mulțumesc pentru compliment, mă onorează și mă obligă.
Primul lucru care îmi vine în minte este ca, atunci când vorbesc despre meseria mea, să nu spun niciodată „carieră”, ci „parcurs profesional”. Lucrul acesta mă ajută să nu mă concentrez pe propria mea persoană, ci pe munca pe care o am de făcut și pe cel din fața mea. Apoi, într-o țară în care scandalurile, inclusiv din mediul cultural, se țin lanț, încerc să fiu imparțială și să încerc să aflu toate fețele „adevărului” – întotdeauna sunt aspecte care ne scapă și care se pot dovedi a fi decisive. În ultimii ani am învățat și să nu mă las copleșită de nemulțumirile legate de muncă. Ele nu reprezintă decât faptul că m-am înșelat în așteptările mele. Asta nu înseamnă că îmi scad nivelul așteptărilor, ci că le nuanțez. Și mai am de învățat ceva: să ies cu orice preț din situațiile nocive, pentru care pe moment nu am soluție.
