Podul Mănăstirii Ursulinelor conține o istorie stratificată, ascunsă în depuneri, în lemn înnegrit, în urme de infiltrații, în țigle mușcate de cicluri îndelungi de îngheț și dezgheț. Susținute de STRABAG și realizate de Ambulanța pentru Monumente, lucrările de punere în siguranță antrenează echipe multidisciplinare de arhitecți, ingineri, specialiști și voluntari. Deși inițial intervenția părea minoră, odată intrați în spațiu, specialiștii au observat atât degradări consistente, cât și potențialul latent al podului. „Ne-am dat seama că ideea de a reactiva acest spațiu e la fel de importantă precum recuperarea sa”, spune Eugen Vaida, președintele Asociației Momentum. Miza lucrării, dincolo de reparație, presupune transformarea podului într-un spațiu cu caracter public temporar, prin organizarea unei expoziții care va marca 10 ani de activitate a organizației Ambulanța pentru Monumente.
Mănăstirea Ursulinelor este unul dintre reperele orașului Sibiu. Actualul ansamblu se află pe locul fostei mănăstiri dominicane; sursele istorice locale indică ridicarea sa pe acest amplasament în 1479, iar după Reformă, în 1543, încetarea activității mănăstirii și trecerea bisericii în posesia luteranilor. În timpul Contrareformei, maicile ursuline venite din Pojon au preluat clădirile și le-au transformat în biserică și școală pentru fete, iar fosta biserică gotică a fost ulterior restaurată în stil baroc. În perioada comunistă, biserica a fost naționalizată, iar din 1992 aici se oficiază slujbe greco-catolice. Succesiunea (dominicani, Reformă, luterani, iezuiți, Contrareformă, ursuline, școală, naționalizare, revenire liturgică) e lizibilă în structura podului. Corpul vechi, gotic, aparține fostei clădiri dominicane; extinderea maicilor ursuline se vede în șarpantă și în detaliile cornișei. Deasupra, structura barocă deschide un spațiu amplu, fără bară de agățare centrală. Este, cum spune Eugen Vaida, „una dintre cele mai spectaculoase șarpante baroce”: un spațiu liber, aproape neverosimil, suspendat deasupra orașului cotidian.
Intervenția, susținută de STRABAG, a început cu ceea ce nu se vede niciodată în fotografii: straturile succesive de depuneri. Peste o sută de metri cubi, strânși în aproximativ trei sute de ani, a trebuit să fie scoși manual. În sâmbăta vizitei de șantier, echipa Ambulanței, precum și 15 voluntari STRABAG lucrau în grupuri la operațiuni diferite: unii debitau piese lungi și greoaie din lemn, alții fixau piese pe poziție, totul într-un zumzet continuu care făcea a se înțelege limpede efortul depus. Este genul de muncă fără eroism aparent, repetitivă, grea, uneori copleșitoare. Dar tocmai din această muncă au apărut artefactele care au schimbat raportul voluntarilor cu spațiul. În cutii, ei au început să așeze, pe măsură ce le descopereau, lucruri mici și improbabile: cahle din secolele XVII-XVIII, un rozariu, o cruce catolică, scrisori din sec. al XVIII-lea, un sigiliu, o pipă din os, pălării, o piesă de signalistică de la 1801 de pe fațadă, cu numele unui croitor.
În paralel, echipa a descoperit și problemele ascunse ale lemnului. Șarpanta este din brad, care poate ascunde degradări invizibile. Structura este stabilă, fără risc de prăbușire, dar au existat zone afectate, între care o lucarnă parțial prăbușită prin care a intrat apa. Au fost refăcute elemente, s-au făcut completări ale șarpantei, cu tehnici de îmbinare specifice restaurării, realizate de tehnicieni. Se intervine cu prudență: unde se poate păstra lemnul vechi, se păstrează; unde trebuie completat, intervenția se discută cu ingineri. Lemnul istoric, ales cândva mai atent, tăiat după fibră și lucrat cu o altă înțelegere a materialului, nu poate fi înlocuit mecanic cu lemnul de joagăr contemporan fără o gândire structurală precisă.
Acoperișul ridică o altă problemă. Țigla existentă, industrială, nu mai corespunde. Nu doar pentru că era degradată, ci și pentru că nu făcea corp comun cu logica unei șarpante baroce. În Sibiu, umiditatea și ciclurile repetate de îngheț-dezgheț lucrează lent și sigur asupra ceramicii. La momentul vizitei de șantier, echipa strânsese în jur de 44 000 de țigle, dintr-un necesar de aproximativ 50 000, cu sprijinul a peste treizeci de donatori. S-au descoperit și urme ale vechilor soluții constructive: dolii ceramice, mari, sparte sau rupte, folosite cândva în zonele de întâlnire a apelor, acolo unde astăzi ne-am aștepta să găsim tablă. Lucrarea deschide astfel un subiect sensibil din procesul de restaurare, care, dincolo de repararea unui obiect, înseamnă și recuperarea unei inteligențe constructive.
