Pentru Daniel Leș care, în spiritul bunelor tradiții transmise din tată în fiu, a învățat meșteșugul chiar de la tatăl său, întâlnirea mâinilor cu lutul și, mergând pe firul creației, bucuria ulterioară de a bea și mânca apoi în tihnă din căni ori farfurii realizate doar cu materiale și pigmenți naturali este esențială: „Meseria e transmisă de tatăl meu, iar celor care afirmă că sunt un maestru, le spun că nu am voie să mă numesc maestru atâta timp cât maestrul meu încă mai trăiește, așa e o rânduială în rândul olarilor și, dacă vorbim de rânduială, chiar pot să menționez că meseria de olar, am învățat-o după rânduiala veche. Asta însemna că trebuia să faci ucenicie, să treacă câțiva ani buni ca să te poți numi meșter sau calfă și de-abia după ce treceai mai multe examene, breasla olarilor te recunoștea ca fiind și tu meșter olar. Utilizez, în continuare, formele dacice din Maramureș și nu numai formele, dar și metoda de prelucrare, o metodă foarte sănătoasă, fără glazuri, doar șlefuită. Lupta pe care o duc eu și menirea mea în meseria de olar este să-i reînvăț pe oameni ce bună e tihna. Să stai să mănânci tihnit la masă, dacă se poate dintr-o farfurie de lut, dintr-un blid de lut, să bei apă dintr-un ulcior de lut, să mănânci acele produse  naturale, cum era pe vremuri. Asta poate să devină, și a devenit deja un lux, că poți să-ți oferi tu ție timp să stai la masă cu prietenii, cu  cei de lângă tine o oră să luați masa împreună.”