Dosar #219: „Și straniu, și familiar, cu trimitere către momente din copilăria timpului.” Un dialog cu Cosmin Pavel
ARHITECTURĂ: Abruptarhitectura INTERVIU: Iuliana Dumitru FOTO: Cristina Constantin, Cosmin Pavel
Arhitecții Cosmin Pavel și Cristina Constantin – lectori la UAUIM București și Sibiu – au fondat în 2009 biroul ABRUPTARHITECTURA, dând astfel corp și concretețe unei vocații aparte pentru observare, cercetare și mirare, pentru o arhitectură a „non-rezistenței”, care nu există „în sine”, ca formă și atât, ci ca idee și viață deopotrivă, ca poveste continuă, ca teritoriu deschis al întrebărilor și răspunsurilor posibile. Având, așadar, în minte întreagă această gândire a spațiului, precum și proiecte îndrăgite, ce o și ilustrează – cum ar fi Muzeul-școală de la Piscu –, l-am invitat pe Cosmin să ne împărtășească câteva reflecții în jurul arhitecturii sacre ortodoxe, cu referire la mica biserică Sf. Grigorie Teologul de la Alexandria.
Ce este o biserică, azi, și cum se poate formaliza spațiul eclezial într-o expresie contemporană?
Plasarea unei posibile definiții în timpul nostru e, fără îndoială, utilă, însă biserica rămâne un edificiu transtemporal sau atemporal, pentru că ea – și probabil în asta rezidă și dificultatea gândirii spațiului liturgic – e conținută simultan în două temporalități diferite. Una a timpului mundan, liniar, a timpului lumii pe care îl trăim. Cealaltă temporalitate e cea a clipei facerii lumii și a restaurării omului prin întruparea logosului, adică a lui Hristos în lume. Această ambivalență temporală – faptul că biserica trebuie să aparțină simultan celor două temporalități și să fie expresia lor – face grea proiectarea spațiului bisericesc.
Un lucru previzibil, ca un dat fix al temei, este caracterul de iconicitate al bisericii. Iconicitate în sensul că ea se vrea recognoscibilă ca biserică, casă a zeului în lume, dar și ca reprezentare, ca fapt de a trimite către arhetip și de a actualiza arhetipul – chipul lui Dumnezeu și dimensiunea creatoare a Facerii.
De aici poate să derive și o confuzie. Mă gândesc la comanditarul ce pare cantonat în anumite șabloane databile, tocmai dintr-un soi de teamă de a nu greși, de a nu falsifica această imagine cunoscută, familiară, a bisericii ortodoxe. De fapt, e o confuzie în jurul acestei iconicități, care nu trebuie să trimită către o epocă istorică anume – cum e în cazul nostru blocarea în expresia tributară epocii brâncovenești sau post-brâncovenești. Ea mai degrabă trebuie să evoce modelul proiectului divin.
Din păcate, deseori dialogul se închide straniu și rapid în momentul în care arhitectul, vrând să răspundă acestei duble temporalități și, în fine, să creeze un edificiu care să respire spiritul timpului și epocii noastre, se îndreaptă cu instrumentele formale ale arhitecturii moderne către o imagine ce devine nefamiliară în relație cu acest tip de șablon amintit mai sus. Biserica răspunde totodată și unui caracter de alteritate, de spațiu altfel, care trebuie să fie diferit, să se distingă de cele ale lumii, adică de celelalte artefacte construite din jurul nostru. Deci și straniu, și familiar, cu trimitere către momente din copilăria timpului, adică dinaintea intrării în istorie a logosului.
Și, bineînțeles, e un spațiu public prin excelență, cu o magnitudine superioară celei a spațiilor publice citadine (piețe, străzi etc.), pentru că el găzduiește întâlnirea promisă, a omului cu divinul.
Cum proiectăm, concret, o biserică? Care ar fi câteva principii?
Sigur, nu există un răspuns unilateral. Nouă ne sunt de folos tălmăcirile în sensul hermeneuticii imaginii iconice datorate pictorului Sorin Dumitrescu, o figură tutelară a artei și arhitecturii bisericești din spațiul ortodox românesc din ultimele 3 decenii. Am să extrag trei scheme, trei modele ale spațiului ortodox (creștin mai degrabă) care pot să intre în sfera preocupărilor arhitecților.
Prima este schema teologică a spațiului liturgic ce provine din icoana „theotokos” (icoana Maicii Domnului, care îl poartă pe Hristos în mijloc, axial) și care s-ar traduce prin mecanismul cuprinderii-Celui-de-necuprins – un spațiu care trebuie să fie încăpător în sens absolut, pentru că acolo rezidă și de acolo emerge figura Dumnezeului întrupat. În relație directă este și schema muntelui netăiat și a peșterii. Aici e tot chipul Maicii Domnului, oglindindu-l sau aducându-l pe Hristos în lume, printr-un soi de gol creat în masa muntelui. Din acest „crater” căscat prin voința divină irumpe logosul întrupat. Și a treia schemă spațială este cea a mormântului gol, a bucuriei din care se revarsă neîncetat miracolul învierii. Toate acestea sunt modele și arhetipuri ce ar trebui cumva să fie prezente într-un strat secund, implicit, în momentul în care ne punem problema edificării unui spațiu creștin ortodox.
Despre dialog, despre vechi și nou. Sau, altfel spus, cât de complicată e întâlnirea cu celălalt?
Cred că dialogul dintre cele două tabere, să le zicem așa, dintre cei care proiectează și cei care comandă, e în momentul ăsta blocat, pentru că tendința bisericii-instituție e de a produce șabloane și norme, pentru a se asigura că nicio abatere de la drumul „cel drept” nu e cu putință. Și apoi e dorința arhitecților de a se afirma și de a gândi un spațiu care să se desprindă de acea tradiție încremenită și poate să intre într-o tradiție mai vie și mai dinamică – și care e, de fapt, o tradiție a regândirii lucrurilor, într-un gest de păstrare a unui nucleu esențial de simboluri și de semnificații (precum cele pe care le enumeram mai devreme). Și apoi de a da o formă, de a produce o actualizare a acestor arhetipuri în timpul nostru. Or, aici cred că e dificultatea, pentru că asta nu se predă nicăieri, nu e un lucru care se învață sau care se poate învăța în mod curent.
Există de asemenea și o anumită lacună esențială, pentru că cele două aspecte ale problemei – ograda arhitecților, cu toate meșteșugurile și iscusințele lor, și ograda cealaltă, a celor ce dețin harul și vectorul acesta mai direct de comunicare cu dumnezeirea – sunt cumva păstrate separat, iar comunicarea dintre ele e întreruptă. Lacuna arhitecților e aceea de a nu fi preocupați de problema teologiei, a interpretării și a semnificațiilor textelor biblice. Iar teologilor trebuie să le reproșăm o anumită incultură în ceea ce privește educația plastică și arhitecturală.
Cu alte cuvinte, ei nu prea știu de noi, nu prea știu despre ceea ce facem noi și, cu anumite excepții, nu cunosc bine nici măcar cultura profesiei lor, a istoriei spațiului eclezial creștin. Și atunci e destul de dificil să ne înțelegem și cred că dacă sunt câteva lucruri care sunt înzestrate cu valoare și care rămân ca lucruri construite, terminate și consacrate, atunci ele se datorează unor întâlniri fericite dintre arhitect și comanditar (fie el preot de parohie, monah sau arhiereu). Pentru că în biserică sunt și oameni care se preocupă de ambele dimensiuni ale chestiunii – problema arhitecturii și artei picturii bisericești, alături de cele ce țin de teologie. Și din aceste întâlniri, din aceste două științe puse împreună – cu condiția ca fiecare să fi studiat înainte ceva din arta și știința celuilalt – rezultă borne fericite de producție arhitecturală.
Al treilea pol în configurația asta ar fi oamenii, ei sunt beneficiarii, în fond. Cum ar trebui să răspundă spațiul sacru contemporan și nevoilor lor?
Contemporanitatea nu trebuie înțeleasă în mod fix. Însăși condiția perpetuă a umanității a fost aceea de modernitate. Așadar condiția asta e permanentă și biserica nu trebuie judecată strict în termeni precum tradițional vs. modern. Ea este etern actuală în măsura în care rămâne întrucâtva în afara timpului, tocmai prin branșarea la o tradiție care nu e datată, nu e fixată într-un moment al istoriei. Biserica însăși instaurează timpul.
Comunitatea este cea pentru care de fapt merită și trebuie să construiești biserici, întrucât biserica a fost întotdeauna un centru de agregare a vieții comunitare. Da, comunitatea într-adevăr e un element-cheie, cu condiția ca ea să fie activă și să aibă o voce și un chip. Nevoia unei comunități de a se constitui și de a se identifica în jurul unui edificiu de cult poate avea încă forță în societatea de astăzi. Însă ea tinde să rămână cumva în tăcere și foarte rar devine manifestă, iar când totuși se întâmplă asta, e prin vocea unui preot sau a unui conducător al acestei comunități religioase, ceea ce e până într-un punct firesc.
Cum se pot manifesta viziunea, amprenta autorului într-un program atât de riguros și rigid? Cum ai defini de fapt relația arhitectului cu un proiect de arhitectură sacră?
E o diferență importantă între a proiecta orice alt program de arhitectură și a proiecta o biserică. Pentru că, în toate celelalte cazuri, într-adevăr, vocea arhitectului și felul în care el se raportează la lume e necesar să se facă vizibile în proiect. În schimb, în cazul unei biserici, cred că arhitectul trebuie să se lase „depășit” de magnitudinea proiectului. Nu în sensul de a se minora complet, de a se șterge pe sine și de a îngădui altor voci să dicteze, ci de a se lăsa „lucrat” de o realitate care e mai mare decât el. Asta sigur că nu îl scutește de a fi un bun cunoscător al istoriei arhitecturii, de a stăpâni ceea ce ține de meșteșug, de măiestrie, de punere în operă. El trebuie, de asemenea, să se inițieze și în lucruri care țin de semnificația liturgică, de canoanele de facere și de gândire a spațiului liturgic, de erminia picturii bisericești.
E nevoie deci să se pună în contact cu această lume a teologiei și să-i stea „la dispoziție”, dar nu în sensul de a face ceea ce spune comanditarul sau de a deveni un fel de creion al acestuia. Ci de a se transpune într-o altă stare, diferită de cea a plăsmuirii „la planșetă”, cea cu care suntem obișnuiți în proiectele curente; de a-și găsi un soi de stare de grație interioară, pentru a fi apoi purtat de toate celelalte date care vin din sfera unei alterități radicale.
Până la urmă e esențial ca el însuși să caute și să accepte și alte lucruri decât cele cu care intră la început în proiect, pentru că intrăm de fapt de fiecare dată cu anumite predispoziții sau prejudecăți formale. Vrem să facem nenumărate lucruri, mintea noastră de arhitecți e mereu populată de felurite fantasme, de lucruri pe care am vrea să le punem în operă cândva și poate că acum s-a evit ocazia etc. Uneori însă trebuie să renunțăm la ele, să pătrundem pe un teren fertil, nou, nelucrat încă, și s-o luăm de la capăt pe de-a-ntregul, sub semnul unui început netrunchiat.
În lumina celor discutate până acum, propun să ne apropiem și de proiectul bisericii Sf. Grigorie Teologul, Alexandria (2014-2015), care pare (este?) o biserică foarte tradițională. Care e povestea ei?
Acest proiect, ca și altele pe care le-am făcut, se află în sfera unor demersuri la o scară mică, pe care o putem gestiona și aduce aproape de sufletul nostru într-un fel. Ca să încep cu un bilanț, aș spune că poate n-am fost suficient de curajoși sau poate prea lucizi pentru a face tocmai lucrurile despre care vorbeam mai devreme, ceea ce se explică și printr-un context nu tocmai favorabil. Acesta a fost inițiativa unui tânăr preot pe care îl cunoșteam, care nu avea încă parohie, dar care primise promisiunea unui teren din campusul universitar de la Alexandria, unde a pornit un proiect temerar de a construi de la zero, fără un buget, fără oameni care să-l sprijine, fără sponsori, fără ctitor, deci aproape fără nimic. Terenul era de fapt o fostă unitate militară, cu niște clădiri cazone cu o arhitectură destul de interesantă și cu un mare parc care ținea împreună toate aceste clădiri.
Tema a fost aceea de a construi un edificiu de scară foarte mică, care să servească drept paraclis universitar, iar cum mijloacele erau reduse, de la bun început a apărut ideea unei clădiri din lemn. Pentru a preîntâmpina eventuale obiecții sau discuții mai contondente cu reprezentanții episcopiei – o experiență prin care mai trecusem cu prilejul altor proiecte ecleziastice – am decis să ne „refugiem” în acest spațiu al (să-i spunem) tradiției românești în ce privește clădirile din lemn, de factură rurală, propunându-ne totodată, ca deziderat minimal, să proiectăm o biserică care să se despartă de tendința asta de a cumpăra biserici-kit din Maramureș. Pentru că în spațiul bisericilor din lemn, cea maramureșeană a devenit un fel de răspuns generic, universal valabil și acceptat, care de fapt le dezrădăcinează și le demistifică valoarea odată exportate peste tot în spațiul românesc și în diaspora.
Și atunci care au fost sursele la care ați apelat, abordarea, tipologia, stilistica?
Ne-am orientat căutările în spațiul bisericilor de lemn din zona Munteniei, încercând să vedem ce putem recupera de acolo, să reunim într-un singur edificiu două programe vecine – biserică și clopotniță (gândindu-ne că dacă nu o proiectăm de la început, ea oricum o să apară la un moment dat, și poate nu într-o formă arhitecturală onorabilă). Proiectul constă în această asociere a unei biserici navă (adică fără abside și fără turlă), o biserică precum o casă, derivată din arhetipul locuinței rurale, cu un turn-clopotniță care s-a atașat lateral și care a creat și un pridvor adânc – un spațiu de intrare și potrivit unor slujbe în aer liber.
Am gândit biserica și sub semnul unei tripartiții orizontale, a trei registre: un registru de bază care reinventa soclul – fiind un paraclis universitar pentru puțini studenți, nu se impunea construirea unei structuri cu o siluetă zveltă, așa că am renunțat la o bază pe care biserica să se înalțe și am propus un soclu zidit, dar care face parte din spațiul interior; pe el se ridică registrul al doilea, al pereților de bârne, urmat de registrul al treilea, acoperișul de șindrilă – banal. Astfel, privită dinspre stradă, din direcția din care studenții intră în micul campus, biserica le apare sub forma acestui raport de straniu-familiar, anacronic: recunosc în ea aspectul de locuință a unei familii de demult de la țară sau de la periferie, purtată sub acest înveliș surprinzător al celor trei registre – cel mineral al soclului, cel masiv al bârnelor și cel al vălului de șindrilă – ce se dezvăluiau treptat printre copaci.
Un neajuns și o bucurie în acest proiect.
Spre dezamăgirea noastră, după ce am construit biserica, în jurul ei au început să apară tot felul de amenajări care nu ne-au mai privit, iar locul a suferit și o defrișare parțială, pe motiv că nu s-ar vedea suficient de bine biserica. Or, tocmai pe acest efect mizaserăm, pe prezența ei printre arbori, mai degrabă ascunsă, pe care o captai și o înțelegeai pe măsură ce te preumblai prin parc. Acum locul e mult mai golaș.
O componentă importantă a fost buna colaborare cu echipa de pictori, pentru că adesea apare o nepotrivire… între un edificiu inspirat din familia edificiilor de cult din lemn și o pictură care tinde să reia, prin vocea comanditarilor, o pictură potrivită unor biserici de zid. Mă refer la fundalurile acelea albastre-bleumarin, cu steluțe, cu siluetele îmbujorate ale sfinților și așa mai departe. Aici însă am putut construi împreună cu ei un program iconografic care să se așeze mai bine într-un spațiu construit din lemn, așa că pictura are o alură ușoară, lejeră, diafană, cu o anumită personalitate datorată luminii care străbate spațiul, dar și prin veșmintele și chipurile alburii, ce inspiră bucurie și lumină.
Toate acestea sunt gesturi și opțiuni venite dintr-o dorință de a nu brusca și de a crea o prezență domoală și în același timp un loc care să surprindă caracterul neasemenea al bisericii în lumea noastră.
