Foto: Cristian Radu

 

Într-o zonă protejată, patrimoniul nu poate fi separat de oamenii care îl locuiesc, de economia locală, de infrastructură și de transformările pe care le produce turismul. Viscri oferă un caz relevant tocmai pentru că valoarea sa depășește clădirile individuale și cuprinde întregul sat, peisajul din jur și relațiile care mențin comunitatea activă. Interviul cu Cristian Radu, viceprimarul comunei Bunești, urmărește felul în care această valoare poate fi administrată prin reglementări urbanistice, investiții compatibile, cooperare instituțională și mecanisme locale de participare. Discuția aduce patrimoniul în câmpul concret al arhitecturii și al administrației: cine decide, ce se poate construi, cum se limitează presiunea economică și în ce condiții protecția rămâne compatibilă cu viața cotidiană.

 

De la patrimoniu-obiect la patrimoniu-teritoriu

 

Cum se administrează un sit UNESCO în care valoarea stă în întregul intravilan? Cum se poate schimba percepția dinspre obiectul de patrimoniu înspre un peisaj cultural protejat și corect integrat?

În anul 2020 am intrat în administrația publică prima dată, fiind ales consilier local, iar din 2024 sunt și viceprimar al comunei Bunești. Vin însă din mediul ONG, unde am lucrat mai mult de 12 ani în proiecte la intersecția dintre conservarea patrimoniului și dezvoltarea comunitară. Am ales să intru în administrația publică tocmai pentru că îmi doream mai multă susținere dinspre administrație către comunitate și societatea civilă. Din păcate, administrația publică este sufocată de birocrație, legislație scrisă greșit, interpretabilă sau aplicată greșit. Cu oricâtă bunăvoință, o primărie nu are flexibilitatea, posibilitățile și finanțările pe care le are societatea civilă (are alte avantaje ce țin de reglementare și control, are finanțări pentru infrastructură).

Însă, în colaborare cu instituțiile de la nivel superior sau chiar cu membri ai Parlamentului, legile se pot îmbunătăți ca să reflecte nevoile oamenilor de la nivel local. Cred că asta e partea de muncă pe care o primărie mică o face cel mai rar, deși e cea care contează mult pe termen lung. Primăriile nu pot pune în aplicare legi scrise din birouri, fără contact cu realitățile locale, și care ajung să facă rău cetățenilor, nu să-i ajute. Prin urmare, cred că un sit de patrimoniu se poate gestiona sănătos doar într-un parteneriat strâns între administrația publică, comunitatea locală și societatea civilă.

Realitatea este că aproape tot ce vedem astăzi în Viscri a fost făcut de comunitatea locală organizată în ONG-uri – inițial de către Mihai Eminescu Trust condus de Caroline Fernolend, mai apoi de către un ecosistem tot mai mare de ONG-uri locale: înscrierea sitului pe lista patrimoniului mondial UNESCO, restaurarea patrimoniului construit, susținerea economiei locale, infrastructura (stație de epurare și canalizare), formare meșteri și educație, community building, comunicare și promovare etc. Și cred că așa e normal, cu condiția ca administrația publică să poată și să vrea să susțină toate aceste inițiative. Așadar, patrimoniul este o valoare. Dar e o valoare pe care e important să o perceapă ca atare cei care o dețin, o locuiesc, o administrează.

În cazul Viscri, o parte a comunității locale a reușit să înțeleagă care este bogăția pe care o avem, să o folosească antreprenorial ca să dezvolte o economie locală sănătoasă pornind de la patrimoniul local, dar și să se organizeze în asociații și fundații prin care să atragă finanțări pentru programe și proiecte care să implice o parte cât mai mare a comunității locale și să se asigure că toată lumea beneficiază de pe urma patrimoniului și îi înțelege astfel valoarea.

La Viscri eu cred că am făcut deja pași înspre a privi patrimoniul ca peisaj cultural. Satul este sit UNESCO în întregime, nu are doar anumite elemente de patrimoniu mondial, cum ar fi biserica fortificată. În jurul sitului există o zonă de protecție care se extinde și în peisaj. Iar restul teritoriului este inclus într-un sit Natura 2000. În plus, ONG-urile active în sat nu s-au concentrat doar pe patrimoniul construit, ci și pe cel natural. Așa că au fost făcute studii și proiecte de conservare a ecosistemelor din jurul satului și au fost finanțate și inițiative pentru a susține fermierii care practică agricultura sustenabilă. Din fericire, nici relieful, nici clima nu încurajează apariția practicilor agricole intensive.

În concluzie, un sit se poate administra atunci când există colaborare și comunicare strânsă între toți actorii locali, încadrată de administrație. În cadrul acestui parteneriat, administrația poate dezvolta strategii și legislație care să răspundă în mod eficient la nevoile oamenilor în raport cu folosirea și conservarea patrimoniului cultural și natural. Percepția oamenilor se schimbă mai ușor atunci când sunt consultați, ascultați și implicați în luarea deciziilor care îi afectează.

Foto: Dragoș Asaftei

 

Reglementări

 

Cum poate un PUG să devină un instrument de protecție activă? Ce trebuie să reglementeze un PUZ pentru Viscri?

Acesta este un subiect dureros pentru noi, pentru că Viscri și toată comuna se conduc după un PUG vechi de 30 de ani care nu mai poate fi prelungit. În mod real, planurile urbanistice sunt singurele instrumente de protecție activă a patrimoniului. Iar atunci când ele sunt învechite sau prea flexibile, apar riscuri majore pentru un sit de patrimoniu.

Eu cred că un sit de patrimoniu are nevoie de o strategie clară – pentru siturile UNESCO, administratorul sitului are chiar obligația să facă un plan de management al sitului. Această strategie trebuie să ia în considerare în primul rând capacitatea infrastructurii locale pentru dezvoltare. Deci un PUZ ar trebui să reglementeze tipurile de investiții care pot fi făcute într-un sit fără impact negativ asupra acestuia sau asupra comunității care locuiește în sit.

Concret, cred că un PUZ pentru Viscri ar trebui să reglementeze cel puțin patru lucruri.

Primul: raportul dintre locuirea permanentă și funcțiunile comerciale. Fără un plafon al numărului de locuri de cazare sau al ponderii clădirilor cu destinație comercială, echilibrul se pierde pentru că presiunea economică este pentru maximizarea profitului. Într-o situație similară, celebrul sat Zermatt, în Elveția, a ajuns până la a adopta o măsură extremă prin care a interzis achiziția de locuințe pentru persoanele care nu locuiesc acolo minimum 6 luni pe an. Nu cred că e nevoie să mergem atât de departe, dar spun că se poate reglementa.

Al doilea: corelarea oricărei autorizări cu capacitatea reală a infrastructurii. Nu cred că e sănătos să emiți autorizații de construire pentru orice tip de investiție dacă nu ești sigur că ai suficientă apă, că infrastructura de tratare a apelor uzate, cea rutieră sau rețeaua electrică sunt suficiente pentru nevoile noi care se creează în urma investiției autorizate. O investiție se autorizează dacă infrastructura publică poate să o susțină.

Al treilea: intervențiile asupra fondului construit: materiale, tehnici, tâmplării, finisaje, culori, învelitori.

Al patrulea: peisajul din jurul satului. Dealurile, pădurile, pășunile și drumurile de căruță nu sunt decorul sitului, ci fac parte din el și se pot pierde mult mai ușor decât o casă, printr-o plantație, o hală sau un parc fotovoltaic.

 

Presiunea instituțională

 

Vorbim aici nu de lipsa totală a regulilor, ci de faptul că regulile existente pot fi depășite, insuficiente sau prea generale pentru complexitatea unui sit UNESCO. Cum se apără satul de dezvoltări izolate, speculative sau nepotrivite?

Trebuie spus că o investiție în Viscri este doar sigură, nu neapărat profitabilă. Într-un sit UNESCO precum Viscri spațiul construit este limitat la ceea ce există acum. Asta înseamnă că un investitor presupune că o investiție aici este sigură pentru că prețurile nu vor scădea. Efectul este o creștere mare a prețurilor la case și asta se transformă într-o tentație pentru localnici să-și vândă casele aici și să se mute în alt sat. Fenomenul acesta poate duce la depopularea satului și la muzeificare, dacă toate casele vor fi în timp case de vacanță sau folosite pentru servicii turistice. Și facem eforturi ca să evităm asta.

Chiar și prețurile la materiale și manoperă au crescut și pentru a-ți recupera într-un termen avantajos o investiție făcută în Viscri ar trebui să ai un model de business din zona turismului de masă – exact ce nu ne dorim și ce ar face rău satului. Turismul de masă ar distruge destinația într-un ritm accelerat și ar afecta inclusiv investițiile celor care îl practică – este un cerc vicios. Așadar, un investitor de bună credință și cu viziune nu are niciun interes economic pe termen mediu și lung să practice turismul de masă în Viscri. Iar aici se face diferența între un antreprenor pentru care Viscri este atât acasă, cât și sursă de venit, și un investitor pentru care Viscri este doar o rată a profitului.

Mai e ceva ce cred că se discută prea puțin: protecția unui sit UNESCO nu se poate limita doar la ceea ce se întâmplă în interiorul zonei de protecție. Un resort construit la câțiva kilometri de Viscri ar afecta semnificativ turismul sustenabil practicat aici și economia locală și ar avea un impact major atât asupra sitului, cât și asupra comunității, fără să încalce vreo lege. Protecția unui sit nu poate face referire doar la clădiri, ci la tot ecosistemul care permite sitului să fie conservat. Aici este un vid legislativ: regulile se opresc la o graniță pe care efectele economice și sociale nu o respectă.

Așadar, e greu să ne apărăm în lipsa unui plan de management și a unor planuri urbanistice actualizate. Comunitatea locală este bine organizată și face tot ce se poate pentru ca oamenii care cumpără proprietăți în sat să fie cei care vor să locuiască aici, vor să fie prezenți și parte din comunitate, nu caută doar o investiție sigură.

Iar până la intrarea în vigoare a noilor planuri, ne apărăm prin mecanisme informale: stăm de vorbă cu oamenii care vor să cumpere, comunicăm cât putem de bine care sunt obligațiile și responsabilitățile celor care locuiesc în Viscri și colaborăm strâns și foarte bine cu Direcția Județeană pentru Cultură Brașov și cu Institutul Național al Patrimoniului.

Foto: Cristian Radu

 

Infrastructură compatibilă cu patrimoniul

 

Cum arată o infrastructură compatibilă cu patrimoniul?

Ca să pornim de la principii, patrimoniul are nevoie să fie viu, să fie locuit și întreținut, deci are nevoie de o comunitate locală prezentă și implicată. Prin urmare, infrastructura pentru patrimoniu trebuie să deservească în primul rând comunitatea locală și să îi faciliteze acesteia traiul în acord cu obiectivul de conservare a patrimoniului. Iar asta înseamnă că economia locală ar trebui să fie organizată astfel încât patrimoniul să fie folosit în mod sustenabil și echitabil.

Dacă ai reglementările acestea care să protejeze și să susțină comunitatea locală, atunci infrastructura poate avea rolul de dirijare a fluxurilor de vizitatori astfel încât să aibă o experiență plăcută și ei, și localnicii – adică parcări, interdicții de acces cu mașinile în sit, poteci, rute alternative de vizitare, signalistică, așa cum avem în Viscri.

Aș spune că tot la infrastructura compatibilă cu conservarea patrimoniului ar trebui să fie incluse și soluții pentru adaptarea la provocările cu care se confruntă întreaga țară: de exemplu, furnizarea de energie regenerabilă pentru locuitorii sitului, fără impact vizual asupra sitului. Aici e o provocare de care ne lovim: panourile fotovoltaice care ar ușura traiul într-un sat sunt interzise pentru locuitorii unui sit UNESCO. Există soluții, dar cred că este important ca implementarea lor să fie susținută de stat – altfel restricția devine discriminatorie și greu de pus în aplicare. Pentru că într-un sit de patrimoniu locuitorii au multe obligații, dar nu sunt și compensați pentru ele. Un locuitor dintr-un sit de patrimoniu are obligații pe care locuitorul unui sat obișnuit nu le are: nu-și poate schimba tâmplăria cum vrea, nu-și poate pune panouri solare, are nevoie de avize și pentru lucrări minore, plătește mai mult pentru materiale și meșteri. În schimb nu primește nimic – nici facilități fiscale, nici acces prioritar la finanțare, nici măcar consultanță gratuită pentru documentațiile pe care legea i le cere. Statul impune restricții, dar nu oferă niciun beneficiu celor care trăiesc într-un sit de patrimoniu și contribuie la conservarea sa. Atât timp cât acest dezechilibru persistă, patrimoniul va fi perceput ca o povară, nu ca o bogăție, și asta este cel mai mare pericol în calea conservării.

 

Turismul de masă vs. satul viu

 

Ce instrumente ați folosit/implementat/propus pentru a echilibra raportul între turismul de masă și viața satului?

Eu cred că turismul de masă consumă orice destinație, dar în primul rând nu reprezintă o experiență plăcută pentru nimeni – nici pentru turist, și cu atât mai puțin pentru localnici. Viscri și orice altă destinație atât de mică nu are mai nimic de oferit unor oameni care vin și pleacă foarte repede. Sigur că poți vizita biserica fortificată și poți învăța câteva lucruri despre cultura săsească și despre patrimoniul local și pe durata unei vizite de câteva ore. Dar astea sunt lucruri pe care le poți afla și de-acasă.

După părerea mea, la Viscri merită să vii ca să trăiești măcar o zi și-o noapte aici – să vorbești cu câțiva oameni care locuiesc aici și să afli despre comunitate și proiectele ei, să faci o plimbare pe jos, cu bicicleta sau cu căruța pe dealurile și prin pădurile din jurul satului, să aștepți ciurda de vaci seara când se întorc acasă și să mănânci ceva de sezon făcut în sat, gătit de oameni din sat. Dacă nu faci lucrurile astea e greu să înțelegi ce are de oferit Viscri și ai șanse mari să pleci de-aici nemulțumit.

Unul dintre efectele negative ale turismului de masă în Viscri a fost blocarea satului și a accesului în curțile oamenilor de sute de mașini parcate pe drum – ciurda satului, utilajele agricole și căruțele trebuiau să se strecoare printre mașini. Am reușit însă limitarea accesului auto în sat: acum, în Viscri este permis accesul auto doar pentru localnici și turiștii cazați la pensiuni care le asigură locuri de parcare în curte. Iar locuitorii satului pot parca maximum două autovehicule pe domeniul public, în fața porților. Din păcate, nu reușim să punem mereu în aplicare aceste reguli chiar așa cum ne-am dori. Dar observ că există totuși o îmbunătățire clară a comportamentului cu privire la mașini și din partea vizitatorilor, și din partea localnicilor.

Un alt proiect care aduce mai mult echilibru este Consiliul Satului: o adunare ca un parlament informal, care reunește toate grupurile de interese din sat – fermieri, pensiuni, magazine, restaurante, meșteșugari, căruțași, dar și o parte din consilierii locali. Rolul lui este să se asigure că toate vocile sunt auzite și să faciliteze dialogul, să identifice problemele oamenilor și să intervină prin eforturi ale comunității sau să le transmită către administrația publică. Consiliul se mai reunește și acum, dar o mare parte din dialogul între săteni s-a mutat pe grupul de Whatsapp al satului, unde sunt 150 de membri din 450 de locuitori, și unde se rezolvă multe.

Foto: Cristian Radu

 

Patrimoniu și incluziune socială

 

Fundația Alba Eglesia, Centrul Educațional, copiii din familii vulnerabile, implicarea minorităților, meșteșugurile și economia locală pot susține o discuție despre patrimoniu ca redistribuire de oportunități. Ce proiecte derulați în acest sens?

Da, în Viscri există un nucleu de oameni care sunt organizați sub forma unei fundații prin care obținem finanțări pentru proiecte pentru sat: un centru educațional cu after-school, antrenor pentru o echipă de mountain bike de copii din sat care participă la concursuri, evenimente culturale, curățenia anuală, centru de aport voluntar și colectarea deșeurilor din sat, bibliotecă și book-club, instalarea de coșuri de gunoi stradale de nuiele împletite, hărți și signalistică pentru dirijarea mașinilor la parcare și pentru ghidarea fluxului de turiști prin sat, site și app pentru sat și altele.

După emigrarea sașilor, cea mai mare parte a populației care a rămas în satele noastre făcea parte din grupuri vulnerabile și minorități. Și încă de la început în Viscri au fost dezvoltate proiecte care să creeze o economie circulară pe care încercăm să o menținem și astăzi ca să ne asigurăm că patrimoniul local e folosit în beneficiul cât mai multor localnici. În anii 1990, un grup de nemți a înființat o asociație a femeilor care produceau papuci de pâslă și ciorapi de lână care se vând turiștilor, Mihai Eminescu Trust a organizat cursuri de formare pentru restauratori din sat, au fost create trasee pentru căruțe trase de cai pe care pensiunile le promovează și azi, promovăm și meșteșugarii locali care oferă demonstrații sau ateliere, pensiunile și restaurantele gătesc folosind produsele fermierilor din sat, au fost angajați oameni din sat. Și toate afacerile din turism finanțează în fiecare an inițiative din sat ce contribuie la bunăstarea tuturor sătenilor.

Concret, asta înseamnă că sunt multe familii în care soția e angajată la o pensiune, sau soțul face agricultură și își vinde produsele către restaurantele din sat sau face trasee cu căruța, sau chiar toate în același timp. Magazinele din sat vând în continuare produse locale și nimeni nu e ținut în afara acestui lanț. Așa, banii lăsați de un turist care doarme și mănâncă în sat ajung la mai mulți oameni, nu la unul singur. De-asta insistăm pe lanțul scurt: fermierul vinde pensiunii, pensiunea angajează din sat, afacerea finanțează înapoi proiecte pentru toți.

Toate acestea sunt proiecte ale oamenilor din Viscri care au înțeles că o comunitate sănătoasă nu e una în care fiecare muncește pentru el. Într-o comunitate mică interdependența oamenilor este mult mai mare și înțelegi repede că problemele vecinului sunt și ale tale, chiar dacă locuiești într-o casă împrejmuită de ziduri de piatră.

Realitatea este că în țara noastră sunt multe locuri frumoase în care am putea să locuim, dar cei care am ales să stăm în Viscri am făcut-o pentru comunitatea care s-a format aici după mulți ani de implicare constantă – iar comunitatea se construiește și se întreține prin dialog și colaborare între oameni. Și pentru a putea continua să locuim cu toții aici sunt lucruri pe care trebuie să le facem și nu putem aștepta să le facă altcineva.

Foto: Cristian Radu

 

Satul ca laborator pentru „întoarcerea la rural”

 

Vorbiți despre o nouă comunitate de familii tinere, venite sau întoarse, care lucrează împreună cu localnicii și gândesc viitorul satului. Ce fel de locuire, muncă, școală, antreprenoriat și servicii pot exista într-un sat protejat?

Eu cred că trăim într-un context norocos, în care evoluția tehnologică a creat multe oportunități noi. Cea mai evidentă este munca de la distanță. Internetul prin satelit și panourile fotovoltaice sunt doar două exemple de tehnologii care sunt acum accesibile oricui și care ne permit un trai confortabil aproape oriunde. Putem să trăim mai sănătos și mai aproape de natură și să avem totuși acces la toată cunoașterea care se dezvoltă pe glob și chiar să contribuim la ea. Acum, poți să locuiești într-un sat și să lucrezi pentru o companie străină, ai acces la oricâte cărți, cursuri, studii, publicații, metode și conținut educațional. Probabil, foarte curând, vom avea acces și la servicii de telemedicină.

Nu-mi vin în minte lucruri pe care le-am avea în București și nu le avem în Viscri. Dar nu avem poluare, nu avem trafic, nu avem stresul unui oraș care nu a fost construit pentru oameni și care te sufocă. De la Viscri ajungi mai repede cu avionul la Viena decât cu mașina sau cu trenul la București.

În ceea ce privește antreprenoriatul, cred că iarăși suntem norocoși. Pentru produsele locale, turismul face să vină clientul direct la producător și asta scutește costuri suplimentare și intermediari. Iar alte tipuri de produse se pot vinde online de oriunde. Aș fi crezut că pentru artiști ar fi cel mai greu să trăiască din activitatea lor în Viscri. Însă acum avem deja două cupluri de artiști care locuiesc în Viscri permanent și au reușit să aducă aici proiecte antreprenoriale din zona artistică din care să și trăiască.

Fundația Alba Eglesia urmează să înființeze chiar și o școală comunitară în fosta Casă Parohială Evanghelică din Bunești. Ne propunem să oferim, fără plată, dar cu susținere din sponsorizări și burse, copiilor din satele din jur o educație adaptată la realitățile lumii contemporane.

Despre locuire trebuie însă menționată și partea grea: într-un sat protejat nu poți construi casă nouă, iar casele existente au ajuns scumpe. Un tânăr din sat care vrea să rămână are mai puține opțiuni decât unul care vine din afară cu bani. Asta e o problemă pe care nu am rezolvat-o, însă sperăm ca în curând să facem un proiect pilot de refuncționalizare a unei gospodării săsești în spațiu de locuire colectivă.

Eu cred că oamenii trăiesc sănătos în comunități mici și în contexte de locuire care au fost gândite pentru a răspunde la nevoile oamenilor. Din păcate, văd puține orașe care au fost proiectate pentru sănătate, dar nu cred că e imposibil să se adapteze. Pe lângă apropierea de natură, cred că oamenii au nevoie și să aparțină unei comunități în care să aibă un rol și un impact vizibil.

Foto: Octavian Angheluș

 

Model exportabil sau excepție irepetabilă?

 

Viscri este celebru, dar poate deveni model pentru Criț, Meșendorf, Roadeș, Bunești sau alte sate cu patrimoniu? Sau tocmai celebritatea lui îl face atipic?

Eu sunt convins că Viscri este un model replicabil în orice sat, nu doar în satele vecine sau cele din Transilvania. Iar cei mai mulți dintre cei care locuim și lucrăm aici avem permanent în minte și scopul ca lucrurile pe care le încercăm noi să poată fi preluate și adaptate de alții, dacă funcționează.

Dar am constatat că sunt câteva ingrediente care sunt esențiale. Unul este perseverența în timp – Viscri este rezultatul unei munci începute de Caroline Fernolend imediat după căderea comunismului, susținută și continuată și de alții până acum. Al doilea ingredient important este dialogul constant și colaborarea cu oamenii care locuiesc în sat și cu toate grupurile de interese pentru a forma și susține o comunitate locală implicată. Un om sau un grup mic de oameni pot construi o fortăreață, dar nu pot construi un sat.

Cât despre celebritate: ea nu este o condiție a modelului, este o consecință. Viscri a crescut 20 de ani înainte să fie celebru, iar munca cea mai grea s-a făcut atunci. Alte sate nu au nevoie de celebritate ca să se dezvolte. Celebritatea apare și dispare în funcție de interesele oamenilor și poate fi chiar un risc pentru evoluția unei comunități.