Bucuria liniștii regăsite în inima Transilvaniei: AlmaCalma la Alma Vii
INTERVIU: Manuela Zipiși FOTO: Cromatica Photography
Auzim de multe ori asta, însă la Alma Vii timpul chiar pare să se fi oprit în loc. Un sat săsesc cu nume poetic (despre care legendele spun că ar proveni fie dintr-un cuvânt vechi german, „almo” – ulm ori „alma” – echivalentul maghiar pentru măr) aflat în inima Transilvaniei, Alma Vii este suficient de izolat și de nealterat de umbrele turismului modern încât să ofere cadrul unui calm necesar. Dealurile care îl înconjoară invită la drumeții și delectare cu o explozie de flori și plante pe care probabil nu le-ai revăzut din copilărie. Biserica fortificată de secol XIV de pe deal a fost restaurată și e o reală plăcere să îți tragi sufletul la cetate, unde se poate descoperi și gastronomia locală în bucate simple și oneste preparate de femeile din sat. Tot de aici, de pe o băncuță din lemn, seara timpul se dilată privind stelele și înțelegând că (mai) există și alt ritm (din fericire, la Alma Vii rețeaua mobilă a majorității operatorilor amuțește). Din această privilegiată postură se ghicește silueta unei case săsești de la 1850, recent restaurată, și curtea acesteia animată serile de ghirlande luminoase.
Suntem la AlmaCalma Guesthouse, unde Irina Groza și Robert Trică, bucureșteni îndrăgostiți de ani buni de Transilvania, au convertit o casă veche într-o oază de bine, unde cel mai mare privilegiu și bucurie este, după cum spune Irina, să nu faci nimic. Restaurarea a fost, așa cum se întâmplă de obicei, un drum cu provocări și plin de nouă învățătură, însă le-a oferit ocazia să cunoască oameni speciali (arhitecți, meșteri, artiști) care i-au ajutat să pună în valoare elemente ale personalității casei cum ar fi, spre exemplu, grinzile din stejar ale tavanului. Ochiul estetic sensibil și zvelt antrenat – Irina și Robert sunt fotografi (Cromatica Photography) – le-a fost de ajutor în amenajarea de interior, realizată chiar de ei. O poveste care merită trăită plenar la Alma Vii, iar pentru deschiderea apetitului, ne-a dezvăluit mai multe Irina.
Cum ajunge o familie de bucureșteni să salveze o casă într-un sat din Transilvania? Și de ce la Alma Vii?
În anul în care ne-am căsătorit, ne-am plimbat mult prin țară și prin lume. Dar doar când am ajuns în Transilvania ne-am zis că vom avea cândva o casă a noastră acolo. Nu știu dacă am crezut cu adevărat, dar a încolțit atunci probabil sămânța unui vis. Ani mai târziu, tot într-o perioadă cu multe călătorii, când noi doi deveniserăm noi trei, i-am arătat băiatului nostru cât de frumoasă este Transilvania, cu bisericile ei fortificate, cu șiruri de case vechi și colorate apărate de porți mari și acoperișuri din solzi, cu drumuri care șerpuiesc lin printre dealuri și păduri. Nu am realizat atunci, dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că ne simțeam chiar fericiți. În ultima zi de vacanță, am ajuns în Alma Vii, un sat despre care nu știam mai nimic.
Ne-a atras când am văzut pe hartă că este mic și relativ izolat, ceea ce părea potrivit pentru jocurile noastre de vacanță – ca să fie cât mai interesantă călătoria pentru băiatul nostru, fiecare zi trebuia să fie o mare aventură, să ajungem în locuri misterioase, să descoperim sau să inventăm povești uimitoare. În turnul bisericii, am avut toți trei sentimentul că am ajuns într-un loc special. Și că vacanța nu trebuia să se termine. Așa am ajuns să întrebăm chiar la biserică dacă era vreo casă de vânzare. Voiam doar să fie o casă veche, neatinsă de modernizări brutale, care să aibă nevoie de energia și de dragostea noastră. Și era chiar acolo, în fața bisericii și a noastră, așteptându-și de niște ani noua viață. Am decis imediat să o luăm, fără să știm în ce stare era, fără să vedem terenul și fără să avem idee cât de mare avea să fie această aventură.
Cum ați abordat procesul restaurării? Ați colaborat cu arhitecți/designeri/artiști/meșteri locali?
Aventura restaurării unei case atât de vechi începe cu lungi căutări, care te scot cu mult în afara zonei de confort și a bulei în care ai trăit până atunci. Este ca și când ai fi doar un mare iubitor de muzică, fără studii în domeniu, dar ai căuta dintr-odată să creezi o orchestră pe care să o dirijezi, sperând că vei obține o armonie nu doar în muzică, dar și în relația cu niște profesioniști necunoscuți. Trebuie să crezi că poți, trebuie să câștigi și încrederea lor.
Cum nu cunoșteam arhitecți cu o experiență relevantă, am început să ne informăm, să scriem unor oameni străini, să intrăm în diverse grupuri. Transilvania are un fel de comunitate uimitoare de venetici cu multe pasiuni comune și trecuți prin chinurile renovărilor complicate, care au generozitatea de a oferi nou-veniților în aventură, dacă sunt bine intenționați, ore de recomandări salvatoare. Am fost înțeleși, ajutați, sfătuiți și am ajuns la un arhitect potrivit, Horațiu Vasilescu.
Mult mai greu a fost să găsim un constructor, pentru că nu sunt mulți oameni mulțumiți de astfel de colaborări. Dar parcă o mică minune s-a întâmplat pentru noi și pentru casa noastră când l-am întâlnit pe Cătălin Brîușor, constructor din Lovnic. Și nu este vorba doar despre pricepere și onestitate, despre experiența de a lucra la vechi case săsești, cu tehnici și materiale potrivite, cu o echipă eficientă și disciplinată, ci despre ceva mult mai important, total neașteptat. Este vorba de a atinge acea armonie care a făcut din aventura noastră o experiență cu mult sens și, din casa noastră, un loc sănătos. Cătălin pare desprins dintr-o scriere a lui Hermann Hesse: vede prin tine, te provoacă să îți răspunzi la întrebări importante, te face să înțelegi că nimic nu este întâmplător. Asta când tu crezi că vei avea doar o discuție despre tipuri de var sau despre grinzi. Ne-a ajutat să înțelegem că, salvând așa cum trebuie o casă și o grădină, atingi multe vieți și te salvezi întrucâtva și pe tine. Da, astfel de lucruri s-au întâmplat pe un șantier, în frig și praf, când ne era greu. Întâlnirile importante se pare că au loc doar unde și când nu te aștepți.
Ne-am propus de la început să lucrăm cu meșteri locali și, datorită recomandărilor primite, am reușit. Tâmplarul Attila Szász, din Firtănuș, face pentru noi lucruri cu mult bun gust și cu o finețe deosebită. Fațada casei a fost pictată de Nico Opriș, o artistă tânără și talentată din Făgăraș. Cum noi stăm destul de mult în București sau călătorim, de casă are foarte bine grijă o doamnă din Alma Vii, iar la grădină și la diverse lucrări ne ajută tot oameni pricepuți din sat. Chiar și când am colaborat cu firme, am căutat să fie din zonă sau măcar din România. Suntem foarte mulțumiți de paturile din lemn de stejar de la Massif și de întrerupătoarele din porțelan de la Lüster Manufacture. Iar cahlele pentru șemineu sunt realizate de Teracota Mediaș. De design ne ocupăm noi – sună înspăimântător, nu? Poate nici cultura vizuală pe care o avem ca fotografi și ca iubitori de artă, nici pasiunea pentru design și nici măcar cursul de design pe care l-am urmat anume pentru a ne ocupa de această casă nu scuză decizia de a nu fi lăsat proiectul în mâna unui designer cu experiență.
Am decis așa nu pentru că am considerat că ne pricepem noi mai bine, ci pentru că am vrut să știm mai bine, să ne oferim șansa de a învăța făcând, de a ne pune la încercare capacitatea de a găsi soluții funcționale și estetice în timp ce tot noi suportăm presiunile financiare și tensiunile legate de luarea deciziilor. A fost și este o provocare pentru noi să împăcăm creativitatea, autenticitatea, ochiul critic de fotograf, dorința de confort, simțul practic, bugetul etc. Dar a fost o decizie bună, pentru că niciun curs, niciun teanc de cărți studiate și niciun serial despre design nu se compară cu experiența de a fi pe șantier, de a face măsurătorile, de a trimite meșterilor schițe făcute de tine, de a alege toate materialele, de a vâna atâtea obiecte vechi și noi. Iar noi suntem niște clienți îngrozitor de dificili pentru noi înșine, așa că ne-am pus serios la încercare.
Un element original al personalității casei pe care ați reușit să îl repuneți în valoare:
Din fericire, casa, beciul și o parte dintre anexe s-au păstrat destul de bine de-a lungul anilor, nefăcându-se niciun fel de modernizări brutale. Țigla acoperișului însă fusese schimbată cu una nouă, care nu avea forma tradițională, de solzi, și nici culoarea sau textura caselor din jur. Prin urmare, prima decizie luată a fost să cumpărăm țiglă veche, solzi, și să o înlocuim pe cea nouă – decizie costisitoare, pe care nu toată lumea a înțeles-o, dar foarte necesară, având în vedere personalitatea acestei case din 1850 (beciul este chiar mai vechi) și poziția ei, în mijlocul satului și în fața bisericii fortificate. Un alt câștig estetic important a fost renunțarea la tavanele care acopereau niște grinzi splendide, din stejar vechi. Acum grinzile sunt toate vizibile, puse în valoare așa cum merită, iar noi nu ne săturăm de ele – uneori stăm în pat și discutăm, timp în care privim grinzile acestea zdravene cu plăcerea cu care alții poate s-ar uita la televizor. 🙂
Activități dragi la Alma Vii și în împrejurimi:
Avem o vorbă, care e doar pe jumătate glumă, că la Alma Vii mergi ca să nu faci nimic. Sigur că vizitezi biserica fortificată, faci drumeții pe dealurile și prin pădurile din jur, te plimbi cu bicicleta, culegi flori și fructe, stai de vorbă cu sătenii, iei masa la restaurant, la săteni acasă sau chiar la cetate. Sau poate lucrezi vara în liniștea răcoroasă a casei. Poți și să ajungi cu mașina în alte sate frumoase din apropiere sau în Mediaș, Sighișoara, Sibiu, Târgu Mureș. Dar parcă ceea ce poți face mai bine decât oriunde este să te odihnești, să dormi, să te relaxezi, să privești cerul, să asculți păsările, să stai în hamac – adică să nu faci nimic. Când a fost ultima oară când nu ai făcut nimic și te-ai simțit foarte bine?
Cum ați descrie locul cuiva care nu a ajuns până acum în zonă?
Zona chiar este, cum se spune, un fel de Toscana, dar încă autentică, mai puțin atinsă de mâna lacomă și haotică a turismului agresiv. Este, într-adevăr, mai scumpă decât alte zone frumoase ale României, dar cred că raportul calitate/preț pentru ceea ce are de oferit este și el unul mai bun decât în alte regiuni. Am auzit oameni vorbind despre turism lent/slow tourism în Transilvania și s-ar putea să fie un termen potrivit, pentru că se bazează pe descoperirea în ritm propriu a culturii și a istoriei locale, pe conectarea cu oamenii și cu diversele comunități, pe relaxare, regăsire, evadare și descoperire, pe respectarea mediului. Occidentalii găsesc aici ceea ce a dispărut deja din țări ca Austria, Germania etc. Mă refer la nenumărate specii de plante, la animale care încă mai au unde să trăiască, la zone vaste neîngrădite unde să te plimbi în voie și la păduri fascinante.
Pe lângă bogăția aceasta a naturii, sunt oamenii, cu diversitatea lor culturală și etnică, pe care merită să îi cunoști, pentru că au povești interesante. Dacă ești pasionat de arhitectură sau de istorie, de drumeții sau de diverse meșteșuguri, neapărat trebuie să stai de vorbă cu oamenii pe care îi întâlnești. Doar să fii dispus să saluți, să zâmbești, să întrebi și să asculți, și vei descoperi istorii și perspective surprinzătoare. În satele Transilvaniei te poți caza în case autentice, poți mânca așa cum localnicii mănâncă la ei acasă, poți vedea stelele cum poate nu le-ai văzut niciodată. Sunt locurile perfecte atât pentru turiștii ceva mai curajoși și mai curioși, care au văzut deja multe și s-au plictisit de drumurile prea bătute, cât și pentru cei care au nevoie de o pauză de la zgomotul și furia lumii. Aici suntem toți, poate, ultimii martori ai unei lumi vechi, pe cale să dispară. Liniștea satelor nu prea atrage oamenii grăbiți și nici pe cei dornici să își etaleze mașini sau ținute, așa că e bine să știi că vei întâlni mai degrabă iubitori de simplitate, de natură, de ritm lent. Iar când simți un pic de dor de oraș, sigur ești îndeajuns de aproape de Sibiu, Sighișoara, Târgu Mureș, Brașov sau alt oraș cu zone centrale frumoase și animate.
Trei locuri preferate din Transilvania pe axa traseului vostru gastronomic și nu numai:
Drumurile noastre între București și Alma Vii sunt foarte frecvente. De mulți ani avem obiceiul să facem o oprire pe drum, la Bistro de L’Arte, în Brașov. Am fost de zeci de ori și nu am fost dezamăgiți niciodată, așa că oprirea a devenit aproape obligatorie – zicem că mergem „să ne premiem” pentru drumul lung, zilele grele de muncă, vreo mică reușită sau orice alt pretext mai găsim.
În Alma Vii, când nu putem sau nu vrem să gătim, mergem cu încredere la vecinii de la Alma Via sau la punctul gastronomic de la cetate, dacă anunțăm din timp. Mâncare bună ca acasă, lângă casă, gătită de altcineva – cum să nu te tenteze? Anul acesta urmează să se deschidă și alte puncte gastronomice în sat, așa că vom fi ocupați cu încercarea mâncărurilor. 🙂
Ne-a luat un timp să descoperim mâncare ardelenească/ungurească/nemțească pe gustul nostru, dar căutând să susținem atât cât putem micile afaceri de familie și să cumpărăm produse locale, am ajuns să mâncăm cu mare plăcere în zonă. Cum noi totuși suntem mai obișnuiți cu bucătăria mediteraneeană, pentru că așa gătim de obicei acasă, am căutat alternative. Când ni se face dor de Sibiu, ne oprim, cel mai probabil, la Old Lisbon Sibiu, dar ne place și la Hochmeister Delikat’essen. Iar dacă dorul ne trage spre Sighișoara, s-ar putea să mâncăm la Ferdinand Bistro-Gourmet.
Interviu publicat în igloo #219 / Spațiul sacru contemporan / aprilie – mai 2024 / Secțiunea Qamutiik
