Ljubica Arsić este arhitectă și artistă, cu studii la Belgrad. Acum urmează un program de cercetare postuniversitară la Universitatea de Arte din Zürich și este interesată de potențialul și expresivitatea materialelor sustenabile. Daniel Fuchs a studiat arhitectura la ETH Zürich și a cofondat biroul Bach Mühle Fuchs, specializat în conversii. Câțiva ani a activat și în Serbia, ca lector invitat la Universitatea de Arhitectură din Belgrad. Următorul text reprezintă o variantă condensată a unui eseu mai amplu al celor doi autori, despre proiectul lor experimental Hemphouse.

Pornind de la materie

Povestea proiectului începe simplu – cu dorința beneficiarului de a avea o casă de vacanță construită din cânepă, în natură, pe terenul unei ferme din Munții Homolje, în estul Serbiei. Materialul, cu posibilitățile și limitările sale, a devenit, așadar, însuși nucleul proiectării și a determinat tema, sistemul constructiv și chiar forma casei.

Casa a fost gândită modular, într-o configurație spațială flexibilă, în încercarea de a genera principii de construcție ce pot fi aplicate în diferite contexte. Aici flexibilitatea se referă la variații atât în ce privește numărul de module, cât și dispunerea lor și alocarea de funcțiuni fiecărui modul. Casa este definită printr-o serie de module conectate care permit „scalarea” dimensiunii și tinde, astfel, spre condiția unei matrici, putând fi, conceptual și ipotetic, extinsă la infinit.

Peisaj și autonomia formei

Ne găsim într-un peisaj nesfârșit, neîmblânzit și întrucâtva dramatic, al unei zone străbătute de doline și marcate de o topografie ușor înclinată. Un loc fără clădiri învecinate și destul de greu accesibilă. După vizitarea sitului, a apărut firesc întrebarea: ce fel de relație ar trebui să stabilească o casă de vacanță cu acest peisaj „abstract” și neatins, de la poalele munților?

Casa nu încearcă să „flirteze” cu împrejurimile. Dimpotrivă, se instituie ca un artefact aflat într-o relație dialectică cu mediul natural. În loc să imite sau să seducă peisajul, casa creează un context nou, pornind de la ideea arhetipală că ea este rezultatul unui proces de construcție și că ceea ce este construit nu poate fi niciodată „natural”. Pe de altă parte, casa este realizată din natură: materialele (cânepă și lemn) și tehnicile de construcție sunt ecologice, „curate”. În acest sens, casa nu a necesitat altceva decât o atitudine sinceră față de gestul de a construi în natură. Precum nava de pe uscat din filmul Fitzcarraldo al lui Werner Herzog, această casă e pe deplin solitară și în armonie cu împrejurimile sale. Nu transformă și nici nu imită terenul din care răsare, rămânând totodată aproape de pământ.

Structura ei arhitecturală conține elemente și referințe indirecte la moștenirea modernismului progresist iugoslav al anilor ’60. Limbajul articulat și inovator al matricilor geometrice complexe explorate de arhitecții acelei perioade, precum și numeroasele variații și invenții în construcțiile prefabricate au constituit, de asemenea, o bază pentru dezvoltarea structurii casei.

Modularitate și organizare spațială

Ca obiect autonom, casa este ușor ridicată de la sol și orientată către punctul cel mai înalt al orizontului. Plăcile orizontale ale pardoselii și tavanului contrastează cu relieful ondulat. Pentru a valorifica lumina naturală și priveliștea către lanțurile muntoase din depărtare, casa are o formă alungită și se desfășoară pe un platou ce-i dă aparența de plutire. Baza este ritmată de deschideri vitrate mari, de la podea la tavan.

Clădirea se dezvoltă pe două niveluri care urmăresc configurația terenului. Zona principală de locuire este situată la nivelul superior, în cadrul unei scheme spațiale octogonale coerente, care favorizează mișcarea fluidă și comunicarea vizuală. Modulele sunt construite pe geometria unui octogon regulat, dispuse ritmic, în succesiune, și conectate printr-o galerie-terasă continuă, care poate fi considerată parte integrantă a spațiului de locuit, în funcție de vreme. Rezultatul este o structură flexibilă, cu spații interioare și exterioare permeabile. Casa este, în același timp, un „pavilion” și o „peșteră”.

Sustenabil, local, contemporan

Industria construcțiilor este una dintre cele mai mari surse de poluare la nivel global, iar arhitectura se distanțează adesea de procesul de producție a materialelor utilizate, percepându-le ca produse finite impuse de piață. Așa că ni s-a părut absolut necesar să ne întrebăm ce se întâmplă cu materialele la sfârșitul vieții unei clădiri și să contrazicem ideea că ar exista o incompatibilitate între cunoașterea și practicile tradiționale de construcție și estetica arhitecturii contemporane.

Hempcrete este un material bio-compozit alcătuit din miezul fibros al tulpinii de cânepă, amestecat cu apă și var ca liant. Este complet non-toxic și poate fi utilizat în multiple moduri – de la pereți nestructurali până la pardoseli și izolații. Este ignifug și rezistent la apă, nu putrezește atunci când este utilizat deasupra solului, absoarbe excesul de umiditate din aer și poate fi reciclat integral.

O calitate aparte a acestei case experimentale o reprezintă modul în care materialul e indisolubil legat de trăsăturile arhitecturale. De obicei, clădirile realizate din cânepă imită sau aplică direct principiile construcțiilor vernaculare (tradiționale sau „eco-hobbit”). Paradoxal, în aceste cazuri materialul nu este, de regulă, vizibil nici la exterior, nici în interior. În schimb, noi ne-am propus să evidențiem chiar frumusețea materialului brut, care se transformă și îmbătrânește odată cu casa. Pereții din cânepă conferă clădirii (moderne) o anumită autenticitate (rurală). Știm deja cum lemnul și cânepa se vor modifica sub acțiunea condițiilor meteorologice și vor căpăta o patină în timp.