Traiectoria unei clădiri de referință: Palatul Știrbei

Multe dintre clădirile-reper ale orașului definesc frontul stradal al Căii Victoriei: Palatul CEC, Palatul Regal, Muzeul Național „George Enescu“. Palatul Știrbei este una dintre ele. Prestanța sa concentrează, într-o singură prezență, multe straturi ale istoriei orașului: ambiția aristocratică a secolului al XIX-lea, occidentalizarea expresiilor arhitecturale, fragilitatea patrimoniului în fața ideologiilor și a neglijenței, apoi, mai recent, încercarea de a reda unei clădiri istorice o viață credibilă în prezent.

Destinul unei arhitecturi

În peisajul arhitectural bucureștean, importanța Palatului Știrbei depășește vechimea sau genealogia sa, și se reflectă astăzi în capacitatea de a povesti, aproape exemplar, destinul unei arhitecturi. Clădirea a fost, pe rând, reședință de rang înalt, reper urban, martor al transformărilor de pe Calea Victoriei, apoi victimă a mutilărilor succesive, a schimbărilor de funcțiune și a degradării. Ca multe clădiri importante ale orașului, a traversat modernizarea, războiul, naționalizarea, administrația inertă și promisiunile adesea discutabile ale dezvoltării recente. Tocmai de aceea, proiectul de restaurare se deschide mult peste simpla privire asupra obiectului de patrimoniu, înspre felul în care un oraș își negociază relația cu propriul trecut.

Ridicat în anii 1833–1835 pentru Barbu Dimitrie Știrbey, după planurile arhitectului francez Michel Sanjouand, palatul apare într-un moment în care fosta Uliță a Mogoșoaiei devenea axa reprezentativă a capitalei, locul în care marile familii își afirmau statutul și orientarea occidentală. Studiul istoric realizat de arh. Ruxandra Nemțeanu, specialist în restaurare, cercetare și verificare monumente istorice, amintește că arhitectura neoclasică a casei era completată de interioare bogat decorate, cu plafoane pictate, stucaturi, reliefuri și coloane, ca expresie a unui imaginar modern și cosmopolit asumat de elita epocii.

De-a lungul secolului al XIX-lea, ansamblul a crescut odată cu ambițiile și prestigiul familiei. Proprietatea s-a extins, palatul a fost modificat, iar în 1882, sub Alexandru B. Știrbey, intervențiile conduse de Friedrich Hartmann au schimbat decisiv imaginea clădirii. Câțiva ani mai târziu, în 1891, au fost ridicate grajdurile și remiza de trăsuri, completând infrastructura unei reședințe princiare importante pentru scena politică și socială. În jurul palatului s-au adunat, în timp, corp de gardă, capelă, dependințe și grădini, astfel încât imobilul trebuie înțeles mai degrabă ca un ansamblu decât ca un obiect izolat.

Secolul XX a adus însă nu doar schimbări de funcțiune, ci și pierderi succesive. Bombardamentele din 1944, apoi naționalizarea și folosirea clădirii ca Muzeu de Artă Populară și, ulterior, ca Muzeu al Ceramicii și Sticlei, au fost urmate de intervenții administrative și tehnice care au alterat grav substanța istorică. După cutremurul din 1977, consolidările brutale au sacrificat o mare parte din decorația parietală și din finisajele originale. Restaurarea recentă a pornit, astfel, de la o clădire grav afectată, deprivată de mare parte din ornamente și obligată să-și regăsească atmosfera aproape din fragmente.

„În practica restaurării, proiectul se configurează inevitabil ca un proces de ajustare continuă între ceea ce este dat și ceea ce poate fi propus. Intervenția nu operează în termeni absoluți, ci într-un câmp de tensiuni unde selecția, conservarea și transformarea sunt negociate cu finețe. Calitatea rezultatului nu rezidă în absența compromisului, ci în capacitatea de a-l formula cu discreție și coerență, astfel încât fiecare decizie să rămână fidelă atât substanței descoperite, cât și unei poziții asumate, susținute onest.” Mihai Butucaru

Restaurare și interpretare

În această situație, miza proiectului nu s-a bazat pe o reconstituire literală, ci propune o recuperare inteligentă a caracterului. Arhitectul Mihai Butucaru, fondatorul biroului responsabil pentru proiectul de restaurare, invocă explicit principiile Cartei de la Veneția și apără ideea că intervenția contemporană nu trebuie ascunsă mimetic, ci articulată clar și responsabil în raport cu vechiul. Acolo unde informația istorică a fost insuficientă, echipa a evitat pastişa.

Tavanele pictate și ornamentele dispărute au fost studiate în documentația fotografică de arhivă și sugerate în spațiu prin intervenții picturale de tip trompe-l’oeil, capabile să redea memoria fără a falsifica istoria. În schimb, acolo unde șantierul a scos la lumină fragmente autentice (modele de pardoseală, rozete, urme de decorație, piese de feronerie sau proporții originare), acestea au fost integrate în noua logică a restaurării și folosite ca bază pentru refaceri punctuale.

Unul dintre cele mai sensibile capitole ale intervenției privește raportul dintre conservare și noua utilizare. Din această reconfigurare s-a născut și refacerea corpului anexă, pe urmele fostei remize de trăsuri, demolată în anii 2000 și prevăzută în documentația recentă pentru reconstrucție pe același amplasament și în aceeași logică volumetrică. Echipa de arhitecți, printr-un discurs asumat și într-un limbaj arhitectural studiat, a privit acest gest drept o completare necesară a imaginii istorice a ansamblului.

Intervenția a încercat, în același timp, să redea palatului o relație activă cu orașul. Dacă înainte clădirea rămânea un martor tăcut, greu accesibil și parțial ascuns, restaurarea o readuce în prim-planul Căii Victoriei. Arhitectul Mihai Butucaru vorbește chiar despre transformarea sa din prezență inertă în „actor principal” al străzii. În acest sens, proiectul a recuperat și spații anterior marginale sau compromise: subsolul a fost reintrodus în circuitul public, mansarda a devenit un spațiu amplu și spectaculos, iar în spate a fost creată o curte scufundată, capabilă să susțină noi forme de utilizare. Important este că toate aceste adaptări au fost gândite reversibil și suficient de deschis, astfel încât palatul să poată primi, în viitor, și alte funcțiuni compatibile, nu doar programul comercial actual.

Poate tocmai aici stă reușita principală a proiectului: în acceptarea lucidă a faptului că un monument trăiește prin negocieri succesive între memorie, tehnică, utilizare și oraș. Palatul Știrbei și-a recâștigat prestanța nu printr-o restaurare rigidă, ci căutând să păstreze cât mai mult, să sugereze acolo unde nu mai era nimic de recuperat și să introducă discret instrumentele necesare unei noi vieți. Rezultatul: reactivarea unei secvențe importante din memoria Bucureștiului.