Bestseller-ul japonez Strange Houses spune o poveste despre secrete teribile care se dezvăluie – ori nu, sau, mai degrabă, nu complet – prin analizarea planurilor a trei case, chipurile de către autorul însuși, împreună cu un prieten al său, arhitect proiectant. Autorul este misteriosul Uketsu, care și-a câștigat faima în țara natală ca youtuber, postând filmulețe neliniștitoare, și nu apare niciodată în public fără masca sa albă din papier maché. Deși identitatea sa reală rămâne necunoscută, trecerea către domeniul literar l-a transformat într-un veritabil fenomen internațional.

Romanul se remarcă printr-o abordare proaspătă a unei teme vechi. Casele stranii reprezintă un subiect major și îndelung explorat al genului horror. Aici, ne gândim imediat la casele bântuite sau la bârlogurile vampirilor, dar aceste case pot fi și spații care deformează realitatea fizică, situate la limita dintre dimensiuni și funcționând ca un prag între ele (The House on the Borderland de William Hope Hodgson, The Dreams in the Witch House de H.P. Lovecraft) sau pot fi aflate într-o stare de degradare ce servește drept metaforă pentru vechi traume (The Fall of the House of Usher, desigur, sau, mai subtil, A Visit de Shirley Jackson, ori, cum ne aflăm în spațiul japonez, Mold de Junji Itō).

În Strange Houses, prospețimea abordării ține atât de răsturnările de situație, cât și de formatul neconvențional al cărții. Planurile arhitecturale nu doar ilustrează povestea, ci reprezintă însuși motivul existenței sale. Investigația se dezvăluie prin convorbiri transcrise clinic, căutări pe net, reacții la articole publicate online.

Un detaliu bizar din planul unei locuințe scoase la vânzare în Tokyo – la o privire superficială, una cât se poate de convențională –, reprezintă punctul de plecare pentru speculații care capătă din ce în ce mai multă amploare. Este vorba despre un spațiu mort inexplicabil care, odată observat, generează senzația de nefiresc și neliniște ce apare în mod natural la contactul cu orice transgresează limitele acceptate. Un echivalent arhitectural al efectului uncanny valley. Existența unei a doua case, situată nu departe, în zona metropolitană a orașului, a cărei stranietate este mai explicită, nu întârzie să se dezvăluie.

Bineînțeles, elementul ce ține cititorul lipit de pagină este misterul a ceea ce se poate petrece în spatele ușilor închise, în spațiul domestic care, în loc de adăpost, refugiu și tihnă, servește la ascunderea unor fapte de neimaginat. Mai mult, însă, răul care iese la iveală pe parcursul investigației este însăși funcțiunea principală a caselor – ele au fost proiectate în scopul comiterii unor crime și al ascunderii lor și a criminalului.

Iar ficțiunea nu protejează. Dacă acceptăm jocul autorului, că povestea relatată ar fi una reală, chiar știind că nu este, imersiunea devine completă, mai ales dacă luăm în considerare unele cazuri documentate. În preajma Expoziției Mondiale de la Chicago din 1893, infractorul H.H. Holmes ar fi construit un „Castel al Crimei”, menit să atragă vizitatorii cu scopul de a-i ucide, deși împrejurările sunt încă neclare. Cât despre ideea unui spațiu închis unde se ascunde o persoană a cărei existență trebuie să rămână secretă, și ea are un precedent real bizar – dar, din fericire, nesoldat cu victime –, chiar în Japonia, unde, în 2008, un bărbat care locuia singur, observând că frigiderul i se golește în mod inexplicabil, a descoperit că o femeie fără adăpost se ascunsese timp de un an într-un dulap din locuința lui.

Înapoi la Strange Houses, revelația existenței, într-o locație nedezvăluită, a unei a treia case, construită perfect simetric în raport cu un coridor central ce se termină cu un altar budist, pare să anticipeze dezvăluirea unui rău supranatural. Însă, este vorba doar de disconfortul provocat de ideea de simetrie bilaterală perfectă, care nu există în natura observabilă și, prin urmare, e percepută ca o aberație. Ritualul sinistru asociat acestui altar este unul care a luat naștere din manipulare și răzbunare și a fost adoptat ca mod de a gestiona simbolic disfuncția profundă și sentimentele de vinovăție. Blestemul pe care el ar trebui să îl exorcizeze nu reprezintă altceva decât consecințele acțiunilor anterioare ale personajelor. Și, deși concluzia investigației pare să aducă o rază de speranță, epilogul răstoarnă întreaga poveste. Astfel, o lectură ușoară, rapidă, ce pare, să urmeze, totuși, o formulă clasică, în ciuda prezentării, se termină cu o lovitură.

În final, răul este în totalitate opera oamenilor, iar ciclul continuă la infinit.