Premiul secțiunii „Arhitectură construită / arhitectură și spațiul public” de la Anuala de Arhitectură București 2025 l-a primit nu o „construcție” în sens obișnuit, ci o „micro-intervenție” cu rezultate profunde: amenajarea Debarcaderului Timpuri Noi – un spațiu atât de degradat și de invizibil, încât practic nici nu știam că există. Inițiativa face parte din programul Dâmbovița Apă Dulce și ne arată cum râul și malurile lui își pot recăpăta sensul prin efort colectiv, perseverență și viziune. Mai multe ne-a povestit arh. Tamina Lolev, coautoare în proiect și prezență neobosită în acțiuni și dezbateri ce aduc fragmente de „normalitate” în viața orașului.
Care e contextul proiectului de amenajare a Debarcaderului Timpuri Noi și în ce a constat el?
Debarcaderul Timpuri Noi este o infrastructură construită în anii ’80, niciodată finalizată sau folosită. Situat pe malul Dâmboviței, într-o zonă foarte dinamică a orașului, între birouri, locuire și infrastructură de transport, spațiul a devenit în timp un teritoriu rezidual – inaccesibil, degradat, invizibil pentru comunitate. Intervenția noastră a fost una de refuncționalizare progresivă și activare: igienizare, siguranță, infrastructură minimă pentru acces la apă, plantări, artă murală, refacerea suprafețelor și o rampă de acces pentru toată lumea. Am creat condițiile pentru ca spațiul să poată fi folosit – pentru sport pe apă, întâlniri, activități comunitare, educație ecologică. Este o intervenție mică la scară urbană, dar strategică. Un experiment de reziliență climatică, socială și urbană, susținut prin Platforma de Mediu pentru București. Am redeschis o relație: oraș-râu-comunitate.
Înainte de intervenție
Ca mai toate proiectele voastre, și acesta a fost (este) unul colaborativ. Cine, cum s-a implicat și care simțiți că a fost impactul în zonă?
Proiectul Debarcaderului Timpuri Noi este, într-adevăr, rezultatul unei construcții colective, face parte din programul Dâmbovița Apă Dulce, inițiat de Nod Makerspace și Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23, și a fost finanțat prin Platforma de Mediu pentru București, un mecanism care susține proiecte cu impact de mediu în oraș. Proiectarea și implementarea au fost realizate de echipa noastră, Nod Design Lab, iar procesul nu a fost unul solitar. Am început cu discuții la fața locului cu locuitorii din zona Timpuri Noi, cu igienizări și plantări de unde am luat pulsul oamenilor din zonă referitor la loc. Am continuat cu ateliere de co-creație, la care au participat specialiști și potențiali utilizatori – printre care Kayak Champions.
Transformarea propriu-zisă a fost realizată împreună cu makerii din comunitatea Nod și artiști implicați în artă murală și activare. Intervenția a fost testată imediat, în timpul evenimentului-manifest Dâmbovița Delivery – „Hai să ne ascultăm unii pe alții”. Am observat, am ascultat, au urmat o serie de mici ajustări. A fost un proces viu, nu un obiect livrat la cheie. Un capitol important, și delicat, a fost relația cu persoanele fără adăpost care își apropriaseră spațiul. Am colaborat cu organizația Carusel pentru a gestiona această tranziție responsabil, cu grijă și respect pentru oameni. Desigur, o astfel de intervenție nu ar fi fost posibilă fără parteneriatul instituțional cu Apele Române și ALPAB. Reconectarea orașului la apă presupune dialog și colaborare între societatea civilă și administrație.
Impactul este vizibil și tangibil: copii care învață să vâslească, oameni care stau pe mal fără grabă, antrenamente sportive, evenimente culturale, discuții publice. Dar poate cel mai important este impactul invizibil – schimbarea de percepție. Un spațiu etichetat mult timp drept „problemă” a devenit un loc în care oamenii spun simplu: „E bine că există.” Inclusiv angajați din clădirile de birouri din zonă ne-au spus că priveliștea lor zilnică s-a schimbat – și odată cu ea, relația lor cu râul. Ulterior, am reușit o colaborare și cu Poliția Locală, cărora le mulțumim pentru că au urmărit ca spațiul să rămână în siguranță și salubru. Ne bucurăm și că sportivii de la Kayak Champions tratează locul ca pe un nod de antrenament și că vor organiza și plimbări cu publicul anul acesta. Nu în ultimul rând, suntem mândri că am fost recunoscuți pentru această intervenție în cadrul Anualei de Arhitectură: am luat premiul secțiunii „Arhitectură construită / arhitectură și spațiul public” în 2025.
Proiectul reprezintă un prim pas dintr-o inițiativă mai amplă, de regenerare a Dâmboviței și malurilor sale ca spațiu public viu. Despre ce este vorba și ce vă propuneți pentru 2026?
Debarcaderul Timpuri Noi este parte din programul strategic Dâmbovița Apă Dulce, care urmărește tranformarea râului într-un coridor verde-albastru ce răcorește orașul, un spațiu public viu. În 2025, am demonstrat că schimbarea este posibilă și funcțională. Am realizat trei intervenții de tip acupunctură urbană pentru acces la apă – la Timpuri Noi, Națiunile Unite și Eroilor/Operă. Am creat un living lab pe râu: ponton inteligent de monitorizare a sănătății apei, insulă plutitoare pentru biodiversitate, trei bariere pentru colectarea deșeurilor și 35 de sesiuni de ecologizare. Am activat orașul în jurul râului de 3 x Dâmbovița Delivery, cu pietonalizări temporare, dezbateri în stradă și peste 35 000 de participanți. În paralel, am organizat concursul internațional de idei Dâmbovița 2035, împreună cu Ordinul Arhitecților România – Filiala București, un exercițiu serios de imaginație aplicată pentru șase zone-cheie ale râului. Nu este doar o colecție de randări spectaculoase, ci reprezintă baza pentru un masterplan care urmează.
Pentru 2026, miza crește. Urmărim ca Primăria Municipiului București să lanseze masterplanul: consultare publică pe baza concursului, ateliere de aliniere a soluțiilor câștigătoare și lansarea temei pentru masterplan. Ne asumăm un rol de suport și catalizator pentru administrație, pentru ca lucrurile să se întâmple.
În același timp, în 2026, continuăm activarea concretă a râului: ne dorim să realizăm, în parteneriat cu Apele Române, un proiect-pilot de permanentizare a activității estivale de agrement pe un tronson de râu, cu infrastructură de siguranță, custozi și posibilitatea utilizării permanente a luciului de apă de către cetățeni. De asemenea, vizăm crearea unui nou acces la apă la Grozăvești prin procese de formare și co-creație cu studenți; dezvoltarea programului Dâmbovița Smart, cu raport de mediu și comunicare științifică accesibilă publicului larg; consolidarea planului Dâmbovița Zero Plastic și operarea barierelor plutitoare; realizarea unui pilot de înverzire a malurilor. Pe scurt, dacă 2025 a fost anul demonstrației, 2026 e decisiv pentru trecerea de la prototip la sistem.
Debarcaderul Timpuri Noi a fost un nou semnal că râul poate fi asumat de către oraș. Inițiativa mai amplă este despre a face această transformare ireversibilă și dincolo de acupunctură urbană – prin infrastructură mare, prin politici publice, prin atașament colectiv față de apă.
O formulă foarte expresivă, care ne face să visăm și să sperăm: „coridorul verde-albastru”. La ce se referă?
Coridorul verde-albastru este o infrastructură continuă care leagă apa (albastrul) de vegetație, biodiversitate, spații publice (verde). Într-un oraș dens și mineralizat, râul poate deveni un regulator climatic, un traseu de mobilitate lentă, un spațiu de recreere și educație ecologică.
Nu e o metaforă poetică, ci un concept operațional: conectivitate ecologică, reducerea efectului de insulă de căldură, retenție de apă pluvială, spații pentru oameni. În multe orașe europene acest lucru este deja realitate. Bucureștiul are potențialul, dar încă nu are coerența intervențiilor.
Îmi place, de asemenea, formula folosită de voi pentru a defini acest tip de intervenții – „acupunctură urbană”. Ce înseamnă, de fapt, acest fel de a lucra la scară mică, cu structuri și gesturi pe cât de „nespectaculoase”, pe atât de necesare și de urgente, mai ales într-un context urban deficitar? E loc să ne imaginăm că se poate și „mai mult”?
Acupunctura urbană înseamnă intervenții mici, strategice, care activează puncte-cheie și declanșează transformări mai ample. Într-un context birocratic complex și cu resurse limitate, este uneori singura metodă realistă de a începe. Nu înseamnă compromis, ci inteligență strategică. Testezi, ajustezi, construiești încredere. Creezi precedent. Da, putem imagina mai mult. Dar „mai mult” devine posibil doar dacă demonstrăm, prin aceste intervenții punctuale, că există utilizare, dorință, impact. Debarcaderul este o dovadă că orașul răspunde atunci când i se oferă acces la apă.
Revenind la Dâmbovița, „râul anonim”, la malurile sale și la potențialul prea puțin exploatat al cursurilor de apă din orașe României. Nu pot să nu constat că intervențiile voastre de la debarcadere (și activările din jurul lor) se înscriu într-un peisaj al firescului – locurile astea așa ar fi trebuit să fie deja. Și totuși ele reprezintă în continuare excepția. Având în vedere întreg acest efort al vostru, susținut și colaborativ, pe care-l depuneți de ceva timp, întreb direct, aproape naiv: de ce e atât de complicat să revitalizăm și să integrăm râul în viața orașului, așa cum se întâmplă în atâtea locuri? Ce lipsește, ce nevoi sunt, ce obstacole?
Întrebarea nu e naivă, este esențială. Râul Dâmbovița este gestionat de multiple instituții, cu mandate diferite și adesea fără o viziune comună. Infrastructura a fost gândită predominant tehnic, nu urban. Prioritatea a fost decenii la rând canalizarea și controlul, nu integrarea în viața orașului. Lipsește coordonarea, lipsește asumarea politică pe termen lung și, poate cel mai important, lipsește presiunea constantă a comunității pentru un alt tip de relație cu apa. În același timp, există și oportunități: finanțări pentru reziliență climatică, interes public crescut, exemple bune internaționale. Noi credem că momentul este potrivit. Revitalizarea râului nu este un gest estetic. Este o investiție în sănătatea orașului. Iar dacă începem cu pași mici, dar consecvenți, „excepția” poate deveni noul firesc.