Iuliu Iancu / Jules Janco: Restituirea unei moșteniri arhitecturale (partea I)
La finalul anului trecut primeam la redacție un e-mail surprinzător, semnat Amit Janco, al cărei bunic fusese arhitectul Iuliu Iancu / Jules Janco (1896-1985), fratele mai mic – și mai puțin cunoscut – al lui Marcel Iancu. După studii la Zürich, în perioada interbelică cei doi au lucrat împreună, ca arhitecți asociați, la numeroase proiecte din București și din țară. În 1941 Iuliu va fugi în Israel și mai târziu va emigra în Canada, iar urmele activității sale de aproape două decenii în România par să se fi pierdut prin arhive, istoria reținând, aproape exclusiv, figura lui Marcel Iancu. Intrigată de această absență – atât administrativă, cât și simbolică –, Amit a venit în România să cerceteze arhivele, încercând să reconstituie povestea bunicului, arhitectul Iuliu Iancu, și a implicării lui în proiecte despre care astăzi știm că îi aparțin doar lui Marcel Iancu. Cum lucrau de fapt cei doi, cum își distribuiau în proiecte munca și atribuțiile și, mai ales, de ce semnătura lui Iuliu Iancu lipsește din documente – sunt câteva întrebări simple, dar acute, în jurul cărora gravitează în continuare căutările lui Amit. Despre ele și despre parcursul arhitectului Iuliu Iancu veți putea citi în acest amplu articol, planificat să apară în trei părți (I. perioada studiilor și începuturile carierei; II. proiectele din România interbelică, alături de Marcel Iancu; III. a doua parte a vieții, după anii ’40, în Israel și Canada).
Text: Amit Iancu; Traducere: Anca Rotar; Foto: Fondurile Iuliu Iancu. Courtesy of Jewish Public Library Archives, Montreal (Donație Dan Janco și familia); Varianta în engleză: aici
Copil fiind, în Montréal, vizitele la bunicii născuți în România însemnau ospețe cu vinete, salată de boeuf, foitaje cu texturi bogate, și o mulțime de fotografii alb-negru înrămate, ce înfățișau clădiri din țara lor natală. Într-o cameră, imaginea palidă a unei clădiri alungite, cu pereți de sticlă și margini rotunjite, retrasă în panta muntelui; alături, un cadru apropiat cu un bloc de locuințe în cel mai pur stil modernist, lipsit de orice ornament; pe un alt perete, fotografii de exterior și de interior ale unor locuințe cu unghiuri ample, ferestre circulare, uși glisante de sticlă și scări arcuite spre cer. Deși nu mi-am dat seama decât la mult timp după moartea lui, fiecare dintre acele foi lucioase reprezenta un decupaj din opera arhitectului Jules Janco / Iuliu Iancu.
De când mă știu, am crescut auzind poveștile bunicului meu despre o mare piscină cu plajă de nisip din centrul Bucureștiului, numită Ștrandul Kiseleff; despre un sanatoriu numit Bucegi (iar cuvântul „sanatoriu” mă trimitea cu gândul la oameni bolnavi întinși la soare ori plimbându-se prin pădure); și despre locuințele familiei sale, de pe strada Paleologu și din Predeal. Poveștile lui Iuliu despre o țară îndepărtată pe care o părăsise cu multă vreme în urmă păreau atât de fanteziste, iar limba și cultura sa natală, atât de străine pentru mine, încât nu m-am gândit niciodată să cercetez mai amănunțit prețioasele detalii ale realizărilor sale arhitecturale. De asemenea, nu mi-am imaginat niciodată că aveam să vizitez eu însămi România într-o zi.
Abia târziu după moartea bunicului meu, în 1985, după căderea regimului comunist, în 1989, și după cele câteva excursii în România împreună cu familia, am început să îmi pun întrebări despre viața timpurie și cariera de arhitect ale lui Iuliu. Amintindu-mi de un interviu pe care îl realizasem cu el în 1981, am căutat casetele audio și i-am transcris cuvintele. Toate acestea m-au determinat să mă reîntorc în România și să pornesc într-o aventură arhitecturală, în care eram nerăbdătoare să dezgrop, să scot la lumină și să explorez părțile necunoscute ale carierei lui Iuliu.
O absență
Nici nu bănuiam cât de dificilă avea să se dovedească o cercetare în România, o odisee plină de hârtoape și obstacole: nu știam să citesc sau să vorbesc limba și, la început, nu cunoșteam pe nimeni în țară (rețeaua, cândva întinsă, a rudelor mele din România și a descendenților lor se destrămase cu mult timp în urmă). Nu aveam idee de unde să încep exact, dar mi-am dat seama destul de repede că nu se cunoșteau prea multe și nici nu exista un interes general ori profesional în privința activității și moștenirii arhitectului Iuliu Iancu, ceea ce însemna că urma să mă aventurez de una singură pe un teritoriu necunoscut.
Iată ce am înțeles atunci: numele lui Iuliu era rar (sau chiar deloc) menționat în texte academice, pe site-uri ori în articole dedicate arhitecturii moderniste; ce am reușit să găsesc, în schimb, erau doar referințe vagi în câteva texte sau note de subsol – ca o măruntă adăugire. Apoi am constatat că, pe multe dintre documentele de arhivă cu schițe și autorizări ale proiectelor la care știam că Iuliu participase, nu se regăseau decât numele și semnătura lui Marcel – de parcă fratele său mai mic nici nu ar fi existat. Însă, din relatările lui Iuliu, din fotografiile din casa bunicilor mei și din documentele pe care bunicul le-a păstrat de-a lungul deceniilor de dezrădăcinare și migrație, părea de neconceput ca propriile sale contribuții să fi fost șterse fără urmă.
O altă dificultate era de a determina care a fost rolul jucat de fiecare dintre frați, în ceea ce privește eforturile și expertiza, în anii în care au lucrat împreună – mai întâi pe strada Caimatei, ca Marcel și Iuliu Iancu, Arhitecți, apoi ca Biroul de Studii Moderne, din strada Paleologu. Identificarea contribuțiilor fiecăruia, precum și confruntarea și armonizarea diferitelor inadvertențe aveau să fie o sarcină complicată. Atât de multe necunoscute, atât de puține răspunsuri.
De unde să încep oare, dacă nu de la început?
Începuturi. Experiențele tinereții. București – Zürich
→
Iuliu Iancu (Jules Janco), născut pe 24 octombrie 1896, a fost cel de-al doilea fiu dintre cei patru copii ai lui Herman Iancu și Rachel Juster. Frații săi au fost Marcel, Georges și Lucia (Medi). Marcel a fost un prolific artist și scriitor, considerat și în ziua de azi o figură de referință în România și Israel, dar și dincolo de granițele acestor țări. El a lucrat, de asemenea, ca arhitect. Ce se cunoaște mult mai puțin este că Iuliu a fost, la rândul său, un arhitect desăvârșit și un spirit vizionar ce a contribuit semnificativ la conturarea peisajului arhitectural din România interbelică, apoi la dezvoltarea unor edificii publice și vile private din Mandatul Britanic din Palestina/Israel (înainte și după dobândirea independenței) și, în cele din urmă, la construcții urbane de mari dimensiuni din Montréalul de la jumătatea secolului XX.
Crescut într-o familie privilegiată a Bucureștiului de început de secol XX, Iuliu petrecut o copilărie idilică pe strada Gândului (acum Iuliu Valaori). Casa părinților era impunătoare, cu o grădină luxuriantă, o cascadă și o curte prin care se plimba cu bicicleta. Tatăl său l-a trimis în Elveția, alături de Marcel, la studii de arhitectură, în timp ce restul Europei era devastată de Primul Război Mondial. Celebra Universitate Tehnică din Zürich (ETH – Eidgenössische Technische Hochschule) i-a oferit un real refugiu, unde și-a putut urma studiile în liniște, explorând totodată bucuriile orașului și împrejurimilor.
În ciuda programei încărcate, Iuliu avea o viață socială activă: era un mare iubitor de operă și teatru – și chiar a jucat în trei piese în cadrul Berliner Rheinhardt Theater; lua lecții de dans la Boston Club; fiind și un avid jucător de tenis, Iuliu a concurat într-un turneu internațional desfășurat la Zürich, unde, deși eliminat în primele etape, a fost invitat și să arbitreze un meci.
Tot în acești ani de tinerețe prinde contur interesul său pentru antichități și începe să colecționeze diverse obiecte de valoare: timbre, monede, suveniruri din călătorii, atlase și cărți – de arhitectură, literatură, muzică și poezie. Însetat de cunoaștere și de lărgirea ariei de preocupări, se informează constant în materie de politică, afaceri, arte, sionism. Crescut într-o familie care prețuia călătoriile, Iuliu își trasează propriile aventuri, cu trenul, mașina sau motocicleta, explorând astfel, în timpul liber, orășelele și munții din Elveția, Italia, Franța sau Austria.
În timpul șederii lor în Zürich, Iuliu și Marcel mergeau la spectacole la Tönnhalle, una dintre cele mai prestigioase săli de concerte din oraș, sau jucau biliard la Odéon. Cafeneaua Meirei era un alt loc de socializare, unde se întâlneau cu Tristan Tzara, Hugo Ball și Emmy Hennings – plantând semințele dadaismului. Pentru evenimentul de inaugurare a mișcării Dada, de la Cabaret Voltaire, din februarie 1916, Iuliu își amintește cum a confecționat costumele artiștilor: „Hugo Ball și-a recitat poezia îmbrăcat în costumul desenat de Marcel și realizat de mine. M-am distrat făcându-l, și încă și mai mult desfăcându-l!” În ultimii ani, Iuliu avea să rememoreze cu drag această perioadă a vieții lui, plină de o energie nețărmurită, de convivialitate și un avânt creativ uluitor.
Franța: lansarea unei cariere în arhitectură
Sfârșitul Primului Război Mondial a coincis cu încheierea studiilor de arhitectură ale lui Iuliu. Înarmat cu o diplomă elvețiană și cu încrederea de sine a unui tânăr pregătit să își construiască o carieră, și-a ațintit privirea asupra Parisului – atât de atractiv cu cabaretele sale, muzee, mari bulevarde, săli de operă, mâncăruri fine, femei și vin. Însă, după multe luni de căutare în van a unei slujbe (cu excepția unei scurte perioade petrecute cu un angajator mai mult absent), singura ofertă a unui loc de muncă adecvat s-a ivit de departe, din nordul Franței: „Deși nu intenționam să lucrez în alte locuri din Franța în afară de Paris, e foarte posibil să mă răzgândesc…”
Plecarea din Paris nu a fost însă o decizie ușoară pentru Iuliu, un tânăr complet fermecat de plăcerile orașului:
„Doar ca să-mi amintesc, am în fața ochilor Place de la Concorde, cu Hotelul Ritz și Ministerul, Place de l’Etoile, Place des Vosges, Grădinile Tuileries, Luvrul, unele dintre clădirile sale datând de la 1500. Domul Invalizilor. Sorbona. Palatul de Justiție cu Concièrgierie și Sainte-Chapelle. Grădinile Luxembourg. Muzeul Carnavalet. Notre Dame. Montmartre. Bulevardele. Bois de Boulogne. Fontainebleau. Versailles și atâtea alte minuni. Am fost de multe ori la Paris, dar niciodată nu mi-am schimbat convingerea că nu ar putea exista oraș pe această lume care să egaleze Orașul Luminilor. Și acum, după ce am evocat vremurile minunate petrecute la Paris, deschid următorul capitol din viața mea, anii petrecuți în nordul Franței, unde am lucrat la reconstrucția țării.”
Într-adevăr, în toamna lui 1920, după o vizită și o întâlnire preliminare, Iuliu acceptase deja o slujbă într-o tabără temporară ridicată dincolo de satul Croix du Bac, unde a fost unul dintre puținii angajați ai biroului lui Theodore Comte și a ajutat la organizarea eforturilor de reconstrucție a regiunii după război.
În cele din urmă, ceea ce Iuliu considera inițial a fi o relocare nedorită, departe de strălucirea și mirajul Parisului, a devenit una dintre cele mai mulțumitoare etape din cariera sa timpurie. La Croix du Bac s-a ocupat de reconstrucția de case și a altor structuri avariate.
„Noi, arhitecții, a trebuit să investigăm ce a fost distrus, să facem planuri pentru reconstrucție și să prezentăm aceste planuri autorităților franceze, care urmau să facă rost de bani de la germani. Activitatea companiei noastre a acoperit mai mult de jumătate din partea de nord a departamentului, iar toate planurile trebuiau să fie prezentate autorităților franceze, dacă îmi aduc bine aminte, până în luna august a anului 1922 sau 1923.”
Printre numeroasele proiecte repartizate echipei de arhitecți din Croix du Bac se număra biserica din sat, care, în mod neașteptat, l-a determinat pe Iuliu să își asume un alt rol important: