arch-NEAGU. Paul Neagu and Architecture
TEXT: Hugh Pearman INTRO: Viorica Buică FOTO: Alex Coman / ICR Londra
La invitația Ambasadei României în Marea Britanie și cu sprijinul Institutului Cultural Român din Londra, The Paul Neagu Estate (UK) a marcat 20 de ani de la dispariția reputatului artist printr-o expoziție inovativă, explorând dimensiunea arhitecturală a lucrărilor și conceptelor care au definit arta radicală a lui Paul Neagu.
Imaginată ca o vizită în studio-ul artistului, expoziția a adus în prim-plan desene și documente originale ce dezvăluie o preocupare pentru „construirea” de spații, și totodată pentru dinamica dintre ele. În viziunea Ancăi Mihalache (RoundRobin Studio), arhitectul curator al evenimentului, lucrările prezente pentru două săptămâni în galeria de la ICR Londra au reprezentat (și) o invitație de a reflecta la importanța desenului ca act generativ, în relație directă cu corpul uman. Criticul de arhitectură Hugh Pearman (Președinte al 20th Century Society), care l-a cunoscut pe Paul Neagu în anii ’70 și a scris despre proiectele sale în The Sunday Times, a deschis expoziția cu o evocare-eseu pe care ne bucurăm să o putem reda mai jos.
Așa cum a menționat arhitecta Iolanda Costide, apropiată a lui Paul Neagu și în prezent Trustee al TPNE (UK), selecția compactă de lucrări din Londra a adăugat, simbolic, un nou capitol excelentei monografii Paul Neagu (JRPEditions, 2023), o carte-eveniment ce surprinde versatilitatea artistului pe fundalul evenimentelor socio-istorice și personale care i-au influențat cariera.
Dincolo de schițe și desene, Paul Neagu a înțeles pe deplin natura complexă a prezenței unui obiect definit, construit în spațiul urban, în relație cu elementele de forță care-l înconjoară, dar și cu memoria locului, așa cum au dovedit-o multiplele și precisele sale indicații pentru amplasarea Crucii Secolului, un monument definitoriu pentru București (din păcate, mutat într-o zonă care-i minimizează valoarea artistică și spirituală). Poate că a venit momentul pentru o nouă dezbatere despre prezența acestui artist remarcabil în spațiul public bucureștean și, mai larg, despre rolul esențial al artei publice în „construirea” istoriei unui oraș.
A defini spațiul
L-am cunoscut pe Paul Neagu puțin înainte de 1980, la aproximativ trei ani după ce am terminat facultatea. Mi l-a prezentat o prietenă comună, Lindsay, cea care a avut în grijă studioul din Highbury New Park cât timp Neagu a locuit în Durham, în nord-estul Angliei, unde a primit o bursă artistică și a realizat proiectul Starhead. Detaliile gotice în zig-zag ale catedralei din Durham au fost, se pare, una dintre sursele de inspirație pentru seria Starhead. Sau poate doar un pretext.
În 1980, am scris un articol despre Paul pentru revista de arhitectură pentru care lucram la momentul respectiv (Building Design – n.r.) ‒ a fost inclus în expoziție, alături de schițe și desene din acea perioadă. Vorbea deschis despre „preocuparea” lui pentru arhitectură: „o privesc cu ochiul unui sculptor”, mărturisea, „îmi este teamă să nu fiu considerat naiv”. Ceea ce-l interesa era răspunsul psihologic al nespecialiștilor la lucrările sale, la spațiu și materiale.
Sunt recunoscător Iolandei Costide, inițiatoarea expoziției, pentru că a readus în actualitate acest vechi articol pe care l-am scris, un text în care a (re)găsit o parte din propriile reflecții, din perspectiva de arhitect, asupra operei lui Paul Neagu.
În perioada primelor mele întâlniri cu Neagu, acesta lucrase recent la o serie de piese cu o puternică prezență arhitecturală, aproape construcții/clădiri, cărora le-a dat numele generic „Cardinal”. Mi-a dăruit un desen în acuarelă pe care l-a denumit „Version for the Cardinal House”. O altă variantă ar fi trebuit să devină o galerie de artă, altele s-au transformat în sculpturi; o întreagă secțiune din expoziție este grupată în jurul acestei teme.
De ce „Cardinal”? Poate pentru că unele sunt foarte simetrice și cruciforme în plan, aliniate cu punctele cardinale ale compasului? Totodată, pe desenul pe care l-am primit exista și o notă criptică „Jantra Mantra – India – motiv of 1967-68”. Schița propriu-zisă e însă datată 1977.
Încă nu înțeleg complet, dar, știind că lui Paul îi plăceau ambiguitatea și deschiderea spre jocuri de cuvinte a englezei, în stilul cu care operează și dramaturgul de origine cehă Tom Stoppard, mă gândesc că a vrut să facă o referință către observatorul astronomic din Jaipur, India, numit Jantar Mantar. Îl încânta să creeze astfel de conexiuni. Totodată, a optat să scrie „motiv”, cu „v” la final, deci ar putea fi vorba de motiv decorativ sau de motivație. Probabil amândouă. Misterul are un loc esențial în mitologia lui Paul Neagu, la fel și repetarea ritualică a unor elemente.
Miturile sunt importante. Talentatul arhitect Sir Denys Lasdun, cel care a realizat National Theatre din Londra, mi-a spus la un moment dat: „Toți arhitecții au nevoie de un mit personal”. Vedea asta ca un anumit tip de încredere în sine, încrederea că felul TĂU de a face lucruri este cel corect și, de altfel, SINGURUL mod în care pot fi făcute.
Neagu a fost impresionat de una dintre ultimele lucrări ale artistei Barbara Hepworth, sculptura „The Family of Man” din 1970, perioada în care el a ajuns și s-a stabilit în UK. A descris acest ansamblu de piese ca „o formă la care s-a ajuns pornind de la un mit intern… autonomie totemică”.
Zece ani mai târziu, m-am reîntâlnit cu Paul în studioul său și am scris în The Sunday Times despre bătălia sa pentru a construi o altă lucrare Starhead în Westminster. A existat o neînțelegere cu sponsorii, ICI, legată de suma necesară pentru realizarea proiectului, se așteptau ca el să acopere cel puțin o parte din costuri. Paul a găsit finanțare pentru a produce sculptura, însă apoi a fost plimbată din loc în loc, din păcate. Ce-a pierdut Westminster, a câștigat Milton Keynes într-un final.
În mintea sa, ca mereu în arta pe care a creat-o, motivul „Starhead” putea să se transforme și s-a și transformat în multe alte lucruri – în expoziție poate fi observat cum a evoluat într-o serie de posibile clădiri (experiment). Întreruperea inelului în zig-zag creează, în acest context arhitectural, o intrare, iar zona centrala devine o curte interioară.
Uitându-te la întreaga carieră a lui Paul Neagu ies în evidență două aspecte. Unul este fascinația pentru celulă/celular, care a generat forme ce pornesc de la elemente simple de tip cărămidă sau cutie pentru a deveni orice, de la un „Cakeman” comestibil la o sculptură care ar putea reprezenta un zgârie-nori – seriile „Lightmill”. Am scris în acel articol din Sunday Times că Neagu era „preocupat de forma celulară și de modul în care formele deschise pot deveni generatori de energie vizuală, ceea ce oferă lucrărilor sale o calitate arhitecturală”. În expoziție poate fi văzut chiar un cartier urban, un masterplan indicativ i-am putea spune, care a fost generat din liniile de forță ale unui pumn încleștat. L-a numit „Fist City”.
Cealaltă preocupare obsesivă stă bineînțeles în geometriile îmbinate a ceea ce a numit „Hyphen”. Un element care separă și conectează, și care, la rândul său, este un generator de formă, asemenea unui compas. A descris lucrările „Hyphen” în foarte multe moduri, însă mie îmi place mult acesta: „un pod între o întrebare și un răspuns”. Un altul este „locul care găzduiește un paradox”.
Există nenumărate variații ale conceptului Hyphen și ale New Hyphen, cu linii mai drepte. Ambele versiuni devin ocazional doar sugerate sau iau aparența unor clădiri experimentale; câteva exemple au fost incluse în expoziție, alături de încercările sale de a conceptualiza o clădire ca atare, cu o utilizare concretă – Muzeul de Artă Activă. Trebuie să precizez că par naive, așa cum se temea. Dar o astfel de naivitate este o virtute, o privire proaspătă creează noi posibilități.
Artiștii cărora Neagu le-a fost profesor au preluat aspecte care sunt vizibile din metoda sa geometrică, producătoare de mituri, și din abordarea corpului uman ca generator de formă și de mișcare – ceea ce a numit „Anthropocosmos”. Printre ei se numără Anish Kapoor, Antony Gormley, Richard Deacon, Tony Cragg și Rachel Whiteread. Unii recunosc, alții nu – însă analizați-le lucrările, mai ales pe cele ale lui Gormley, și spuneți-mi că greșesc.
Richard Demarco, antreprenorul și galeristul care a promovat arta lui Paul Neagu încă de la începutul carierei sale în București (și care a împlinit recent 94 de ani), și-a descris la un moment dat protejatul drept „șaman”. Avea legătură mai ales cu instalațiile sale performative ritualice ca „Horizontal Rain” și „Gradually Going Tornado” în care spațiul era definit și transformat exclusiv prin mișcarea umană – pentru ca apoi, uneori, să se transforme în desen.
