Pas de deux. Un dialog cu artiștii Magdalena și Bogdan Pelmuș
Interviu de: Diana Badea; Foto: courtesy of ArsMonitor
Între 25 aprilie și 13 iunie 2024 a avut loc expoziția Corp Comun a artiștilor Magdalena și Bogdan Pelmuș, la galeria ArsMonitor, cu o selecție de lucrări recente ale cuplului, o sinteză de maturitate a parcursului lor artistic din ultimii 20 de ani.
Vă invităm la o lectură captivantă, densă și fluidă în care cei doi artiști au povestit despre procesul de lucru, despre diversitatea mediilor și temelor abordate, dar și despre numeroasele forme de organizare și colaborare pe care le-au experimentat de-a lungul timpului. Despre arta ca grijă de sine, despre timp ca straturi de istorie, viziuni și reveniri, despre fragilitatea corpului uman, căci „arta trebuie să fie reală, sinceră, să facă „zgomot”, să contrazică și să moară.”
Magdalena și Bogdan Pelmuș, aveți o istorie de peste 20 de ani de activitate artistică, timp în care ați lucrat atât individual, cât și colectiv, explorând medii, teme și practici de o diversitate remarcabilă: de la performance, instalație și video, la desen, pictură, obiect. Cum ați descrie și sintetiza acest flux creativ cu diferențele, cotiturile
și suprapunerile sale?
MP: Aș spune că am avut un parcurs „colorat”, nicidecum „gri”, care ne-a încărcat și ne-a descărcat în același timp. Ne-am oferit libertatea de a face artă fără constrângeri sau condiționări, am lucrat într-o diversitate de tehnici, am avut multe colaborări cu oameni interesanți, am co-creat grupuri, am făcut un artist-run space și am fost mereu interesați de nou, de surpriză și mai ales de parcurs, mai puțin de finalitatea lucrurilor. Parcursul, adică procesul, este cel care te construiește și odată închisă o etapă e momentul să începi altceva. Asta e cu fluxul creativ, nu îl blochezi căutând un final, ci îl deblochezi făcând loc să curgă mai departe în ceva nou. Acesta e și unul din motivele pentru care, atât eu, cât și Bogdan, lucrăm în serii și în paralel la mai multe lucrări și în mai multe tehnici.
BP: Tipurile de medii folosite au venit/vin cumva natural și firesc. Proiectele se construiesc în funcție de obiectivul propus de a ajunge la public. Sigur, în timp, am explorat pictura pur și simplu pe pânză, dar simt că nu pot exprima tot și experimentez mai multe medii. De multe ori, într-un proiect se pot regăsi de la pictură la desen, video și obiect. Cred că o expoziție este o instalație chiar dacă folosești doar un mediu. Nu cred că sunt în arta mea „cotituri” chiar dacă abordările sunt diverse; structura, miezul este același: căutarea propriului eu în raport cu lumea, descoperirea „imaginii” nealterate, necondiționate, spontane sau a mesajului universal, colectiv. Fluxul creativ se naște doar când îți pui întrebări și nu te lași sclavul propriilor tare.
Începând cu 2001, v-ați auto-organizat artistic în diferite grupuri și proiecte colective (Sursa Group, Loading Open Lab), continuând să lucrați atât ca duo artistic (Glocal History, Offender, Grey Man for Sale), cât și la proiecte personale. Ați cunoscut, așadar, multe forme de organizare și colaborare. Care a fost specificul fiecăreia și ce formulă de lucru vă este mai naturală?
MP: După finalizarea studiilor în `99, am simțit că formula de grup este o variantă bună, așa că, în 2001, a apărut Sursa (www.sursagroup.blogspot.com), care a funcționat câțiva ani, până în 2006. Ideea era să ne păstrăm particularitățile și căutările individuale și să le punem în valoare în grup. Inițial, am fost șapte artiști, iar după prima expoziție am rămas patru, apoi trei… În 2001 am lansat un manifest, însoțit de un video. Filmul Manifest a fost creat spontan, cu personaje din diverse categorii sociale care citeau, în limbile lor materne și pentru prima dată, manifestul grupului. Efectiv, am ieșit pe stradă, cu camera video, am abordat oamenii direct și unii au intrat în joc. Au urmat mai multe expoziții în care expresia a variat – am mixat pictura cu obiectul, instalația cu performance-ul și video. Apoi, la un moment dat, fiecare a mers pe drumul lui. Eu și Bogdan, fiind un cuplu, am continuat colaborarea pe plan artistic, lucrând și expunând atât ca duo, cât și individual, sau în colaborare cu alți artiști.
Loading Open Lab este un artist-run care a apărut în 2006, din nevoia de conectare cu alți artiști și de expunere, în condițiile în care în București nu existau prea multe variante de vizibilitate pentru artiști. Galerii private erau vreo două, cred, la vremea aceea, iar artist-run-uri erau zero. Am inițiat Loading în primă fază împreună cu Bogdan și s-a implicat o vreme și Theo Pelmuș, care trăiește și activează din 2003 în Canada, dar apoi ne-am ocupat de proiect doar noi doi pentru câțiva ani. Am mers pe ideea de laborator, spațiu de proiecte, atelier în lucru, unde invitam câte un artist să se manifeste pentru o zi pe lună. Nu expuneam lucrări neapărat finite, ci mai degrabă demersuri, instalații, video, performance-uri. Se lucra în culise înainte, uneori chiar și de la distanță, cu artiști care locuiau în alte orașe sau țări. Am creat un nou blog (www.loadinggallery.blogspot.com) și apoi am organizat evenimentul cu public doar pentru o zi. Venea lumea, în special, colegii artiști, era un vibe bun. Dar orice are și un sfârșit, așa că am ajuns să prioritizăm lucrul nostru individual în atelier și colaborarea noastră ca duo artistic.
Am făcut multe împreună, având o serie de performance-uri despre globalizare; la vremea aceea eram interesați de fenomene sociale. Astfel, în 2006 am început seria de performance-uri Glocal History, care a apărut inițial într-un proiect internațional I’m Going Glocal, inițiat de Octavian Neagu, un artist care activează în Copenhaga (DK). Proiectul a fost expus pentru prima dată la Loading, la noi. I’m Going Glocal a călătorit prin țară și peste hotare, iar noi am continuat câțiva ani – între 2006 și 2015 – să dezvoltăm ideea din performance-ul inițial Glocal History într-o serie de performance-uri care se tot modificau, păstrând câteva elemente cum ar fi costume-salopete, făcute și purtate de noi, ciocolata cu care scriam cuvinte-mesaje și un caiet cu coperți metalice și nituite, în care am documentat cu Polaroidul instantanee din performance-uri.
Aceste acțiuni au fost realizate în diverse forme și locații, chiar și în spațiul public, cu transmisiune live pe webcam și proiectate în Muzeul de Artă din Brașov (2010). Am folosit de mai multe ori formula de live stream, cu alte ocazii. Am colaborat mult în această formulă de duo performance. Grey Man For Sale este un performance tot despre globalizare versus mentalități sau caracteristici particulare locale, făcut în 2008, în vitrina unui fost magazin Kenvelo, de lângă Librăria Eminescu de la Universitate, în cadrul Atelier în Tranziție (un proiect colectiv generat de artiști, colegi din generații diferite). Acestea sunt doar câteva exemple…
Între timp am derulat și munca de atelier individuală. Personal, la vremea aceea, eram interesată în principal de subiecte exterioare mie, care priveau omul ca animal social. Cred că au avut rolul lor atunci, dar acum nu prea mai investesc interes artistic în social. Interesul meu s-a mutat treptat în altă zonă. De ceva timp mă captivează omul în complexitatea lui, cu emoțiile și dramele sale; mă preocupă ce se întâmplă în corpul și în mintea mea la nivel fizic, conștient și inconștient. Iar ca formulă de lucru, atât în grup, ca duo cu Bogdan, cât și individual, am folosit și folosim în continuare o paletă largă de tehnici de exprimare, între care pendulăm și pe care le punem în relație în expoziții. Adică, de la desen la pictură, obiect, textil, ready-made, foto, video, performance, instalație, intervenție în spațiul public, live stream; le folosim pe fiecare atunci când e cazul, pentru că fiecare are funcția și puterea ei de expresie, care poate reda cel mai bine o anumită idee.
BP: Cred că e bine ca la început să construiești grupuri artistice, pentru că ai nevoie de comunicare și de schimburi de idei. Grupurile și formele de organizare au fost diverse ca idee: de la Sursa, care explora sursele de inspirație ale fiecăruia și diversitatea vizavi de contextul social, la Hibrid, care deconstruia concepte și funcționa anonim asumat, până la Loading Open Lab, un laborator-atelier ce prezenta o dată pe lună tipul de proiecte premergătoare discursului de artist. Toate aceste forme de organizare au fost benefice pentru „plaja” și modul de lucru, pentru că ne-au creat un tip de discurs poate mai analitic, mai introspectiv și fără a căuta doar o manieră/un stil de lucru. Stilul nu se reduce doar la tehnica sau mediile folosite, ci la ansamblul cercetării.
Expoziția Corp Comun de la galeria ArsMonitor este o reflecție asupra fragilității și vulnerabilității corpului uman, dar și asupra violenței sale inerente, asupra zgomotului, deci, a vieții pe care o produce. În momentul în care ați realizat lucrările, ați avut în vedere aceste puncte comune?
BP: Expunerea de la ArsMonitor este foarte interesantă fiindcă lucrările nu au fost concepute special pentru acest proiect. Deja amândoi aveam propriile căutări și cercetări, iar tocmai această individualizare sau complementaritate au creat acest Corp Comun, titlu ce oricum a apărut mai târziu. Cred că introspecția, modul de a lucra cu conceptele, ideile, diferențele de viziune în funcție de construcția fiecărui sine nasc astfel de proiecte. De multe ori avem nevoie de zgomot pentru a înțelege liniștea și invers. Dacă intrăm în această zonă de discurs, ne putem îmbogăți viziunea asupra vieții, inclusiv asupra mecanismului de creație.
MP: Ce pot să spun este că noi doi suntem un cuplu de artiști și, în mod firesc, deși fiecare se construiește pe sine, caută și găsește formule proprii pentru idei și frământări personale, cumva tot ce generăm are un numitor comun. Ceea ce vreau să zic este că nu am avut în vedere să ne punem de acord.
În dualismul clasic, aria mată, rațională, masculină a minții este pusă în contrast cu caracteristicile viscerale, intuitive, feminine ale corpului. În practica artistică contemporană, corpul este mai degrabă considerat locul în care converg raționalismul, dezordinea psihologică, funcționalitatea naturală și dorințele, unitate și complementaritate de la care nu face abstracție nici această expoziție. Cum ați reușit să creați acest corp comun natural și omogen?
MP: Aici, un rol important l-a avut curatorul, Silviu Pădurariu. E meritul lui, ca să zic așa, că a pus în relație contrastele complementare și a observat sinergia care creează un corp comun. Omul este un mecanism complex. Corpul fizic coexistă în simbioză cu cel psihic. Dacă psihicul funcționează optim sau nu, atunci prin conexiune la nivel fizic, lucrurile merg bine sau prost. Pe mine m-a interesat mult această idee și, deși pare că lucrările mele sunt despre corpul fizic doar, de fapt înglobează multe ruminații ale minții. Și ce cred eu că a observat Silviu, ca fir conducător între lucrările noastre, care se plimbă de la una la alta, este faptul că la mine există o rațiune în pulsiune și o forță în fragilitatea aparent delicată și minuțioasă a lucrărilor, în timp ce la Bogdan există o pulsiune în rațiune și o vulnerabilitate în forța de expresie a lucrărilor.
BP: Tocmai această diversitate de pe glob creează omenirea. Omenirea este un cuvânt, un tot creat din minus și plus. Când spunem că ceva este natural, ne referim la ceva spontan, nealterat, dar în același timp încărcat de energie, iar această energie are la bază complementaritatea, mișcarea, acțiunea. Ceea ce căutăm de multe ori găsim la celălalt și invers, deci implicit încercăm să fim omogeni. Gândirea alternativă, fără blocaje, introspectivă, maleabilă, dar cu puncte de vedere asumate, nu ar trebui să fie absentă în procesul de lucru al unui artist. Artistul generează emoție, iar această emoție activează alte emoții. Amprenta personală accesează amprenta colectivă, are nevoie de suprapunere. Istoria nu este progresie, ea se fondează. Mecanismul este același, cu mici artificii; doar că se „unge” uneori mai bine, alteori mai prost, depinde de liantul folosit la vremea respectivă.
În arta voastră primează expresia ca formă de viață primară, ca modalitate de construire a identității, o coborâre în interior redată și îmblânzită artistic. Pentru voi, arta este o căutare/guvernare de sine?
MP: Arta funcționează ca un instrument în construcția de sine. Artistul este „în construcție” cât timp este viu, își creează identitatea și asta e ceva permanent în lucru. Eu cea de azi nu sunt aceeași cu cea de ieri, pentru că viața înseamnă mișcare, schimbare, evoluție. În artă depășim etape și dacă ne uităm în urmă la ce am produs, uneori se poate întâmpla să nu ne mai recunoaștem în lucrările noastre mai vechi, pentru că am încheiat o etapă și am depășit-o.
Diamantele se formează în adâncuri, așa că da, coborâm în interior, cum bine zici, și dacă reușim să găsim ceva prețios, ne apucăm de șlefuit, le dăm o formă și strălucire. Ideile veritabile vin din inconștient, din adâncul interior necunoscut. Tot ce trebuie să fac este să las canalul de comunicare deschis și să fiu atentă la ceea ce mi se arată, să construiesc și să clarific pe cât posibil conținutul. Arta presupune puțin talent, dar mai ales multă muncă, consecvență, perseverență și concentrare. Pentru Freud, arta este o formă de „grijă de sine” prin care artistul evită suferința. Metaforic vorbind, aș spune că arta este un dans cu proprii demoni… uneori îi îmbrățișezi, alteori faci pași laterali sau înainte-înapoi. Pentru mine, arta are un rol taumaturgic, având capacitatea de a ne conecta, inspira, influența și transforma atât individual, cât și social.
BP: Arta este expresia artistului; el caută răspunsuri, pune întrebări și filtrează prin propriul eu viața, pulsul, acțiunea sau absența acesteia. Imaginea construită pentru a exprima ceva intens trebuie să pară că este respirată, dată afară, expectorată din interiorul tău. Trebuie să fie reală, sinceră, să facă „zgomot” și să fie vie, să contrazică, să moară. Aceste ingrediente sunt necesare dezvoltării unui parcurs nealterat, sănătos și autentic. Realitatea se schimbă, e vie, se transformă în fiecare secundă. Frumusețea constă în felul în care putem îngheța acest moment, cum ne putem concentra asupra detaliilor vieții. Artistul prinde atomii și îi domesticește. Ca animalele sălbatice care își creează propriul ecosistem, la fel și artistul refuză domesticirea.
Bogdan, lucrările tale din expoziție mi-au lăsat impresia unei expresii instinctive, anarhice, conturate în jurul dezordinii interioare și expulzate pe pânză. Spune-ne mai multe despre mecanismele și procesele din spatele lucrărilor tale. Le gândești sau ele te gândesc pe tine?
BP: Ar trebui să fie un echilibru între proiectarea unei lucrări, proces și finalizare. Da, mă bucur că spui asta: „ele te gândesc pe tine”. Înseamnă că am reușit să transmit spontaneitatea, sinceritatea sau moartea gestului. Lucrarea, imaginea se „zbate”, este la limita dintre acceptare și respingere, dintre iubire și ură, pune semne de întrebare sau domină privitorul. Despre procesul de lucru: apare ideea, apoi rumegarea ei, asaltul posibilelor căutări și, în final, transa. Important este să știi când să te oprești și să dai reset, să descarci hardul și, în final, să-l formatezi.
Magdalena, pe pagina ta de artist, afirmi că arta ta „este mai ales o arhivă a diversității emoțiilor umane, o reflecție asupra universului uman în sensibilitatea sa, cartografiind situațiile de anxietate și fragilitate.” Majoritatea seriilor tale surprind această dimensiune a vulnerabilității extreme, a angoasei, dar și violenței insinuate. Noise, Blood Map, Human Blood Map, Flow, în toate acestea se prefigurează o tensiune sangvinară în care câmpul psihic și studiul anatomic se suprapun. Povestește-ne mai multe despre aceste serii.
MP: Aceste serii sunt rezultatul faptului că mi-am îndreptat atenția către mine în ultimii ani, mult mai mult decât o făceam în trecut, când mă concentram mai mult pe exterior. Vrem sau nu să recunoaștem, suntem ființe fragile, vulnerabile și perisabile și suntem un mister… oricât am încerca să ne descifrăm. În ADN-ul nostru sunt scrise și viața și moartea, căci suntem programați să ne naștem, să trăim și, cu certitudine, să murim în final. Acest gând m-a determinat să încep acum vreo zece ani o serie de lucrări în volum, țesute din mărgele de sticlă, numite Fragile Anatomy, obiecte ce construiesc forme asemănătoare organelor din corpul uman.
Apoi, în 2018, am început să țes Veins, un obiect care descrie ideea de sistem vascular – vene sau vase care transportă sângele – și care a ajuns să măsoare în prezent peste trei metri lungime, plus ramificații de dimensiuni variabile. Veins este un proiect în curs de desfășurare la care mă tot întorc și care m-a condus la realizarea acestor ultime serii: Human Blood Map, Blood Map, Flow și Noise. Toate acestea au în comun ideea de sistem vascular și, implicit, culoarea roșie. Roșul, pentru mine, este dual, având o semnificație dublă ce implică antiteza viață-moarte; este culoarea sângelui care circulă prin vene, fiind viu, puternic, cald, energic, dar dacă se află în afara corpului, ne semnalează o rană, violență, anxietate, dramatism sau chiar moarte.
Human Blood Map și Blood Map sunt serii care cartografiază sistemul vascular asemenea unor hărți care descriu și delimitează teritorii. Prima este o lucrare textilă, mai precis un cearșaf alb pe care am desenat în grafit o hartă a sângelui și am împletit apoi parțial desenul cu mărgele roșii de diverse dimensiuni. Unele mărgele de sticlă strălucesc în lumină, iar dacă te miști pe lângă lucrare în timp ce o privești, aceste străluciri o fac să pară mișcătoare, vie.
Flow este seria care a urmat după Maps și sugerează fluxul, curgerea, ritmul mișcării sangvine. Aici hazardul este controlat parțial și accidentul este integrat. Noise a venit pe final când am realizat că toată forfota din Flow țipa la mine, era un urlet vizual. M-am gândit atunci că asta e viața, tot ce e viu produce sunet. Zgomotul ăsta e în mine, e în noi toți, dacă vă ascultați inima cum bate sau stomacul cum bolborosește, este și în jurul nostru, în case, în orașe, în natură și în univers, atât ca zgomot vizual, cât și sonor.
M-a impresionat în special murmurul din interiorul omului. Mi-am adus aminte ce emoție am trăit acum douăzeci și unu de ani, când am auzit primele bătăi de inimă ale fiului meu David, la prima ecografie sonoră. Murmurul e în noi și în afara noastră. Universul produce un zumzet constant de unde gravitaționale, numit cosmic noise, un murmur compus din sunete de frecvență joasă pe care urechea umană nu le poate auzi. O echipă de la NASA, care creează traduceri ale datelor în sunet („sonificări”), a făcut accesibil sunetul universului, o muzică cu care îmi place să mă răsfăț, pentru a-mi aminti că există ceva mai mare, misterios și frumos din care toți facem parte.
Bogdan, lucrezi mult cu ideea de ruină ca fundație a oricărei arhitecturi, culturi, supraviețuiri. Pentru tine, cultura și arta implicit sunt construite din suprapuneri, bântuiri, reveniri ale formelor, și nu din progres. În câte straturi poate fi demantelată arta ta?
BP: Mă interesează zona aceasta de absență și prezență, putere și slăbiciune, construire și deconstruire, trecerea sau „revenirea” timpului. Fundația este cea mai importantă într-o construcție fizică sau conceptuală, este miezul, inima lucrului sau a ideii și mi se pare fascinant că ea rămâne martor și model în cultură. Sunt straturi de istorie, de viziuni, de reveniri, de tatonări sau multă anonimitate. În ceea ce mă privește, parcursul meu artistic trebuie observat atât ca o sedimentare, cât și ca o redescoperire continuă. Asocierea de date este esența preocupărilor mele.
În timp ce Bogdan lucrează cu rupturi, straturi, sunete înalte, la tine, Magdalena, prevalează fluxul, intimitatea, tempoul lent. Faci loc hazardului în lucrările tale?
MP: În general, încerc să controlez hazardul pe cât posibil, punând intenție și manipulând instrumental conținutul. Dar în seria Flow, care cuprinde douăzeci de lucrări în tuș pe hârtie, dintre care zece au fost expuse în cadrul expoziției Corp Comun la ArsMonitor, am dorit să redau ideea de curgere liberă. Pe parcursul lucrului, am realizat că micile accidente care apăreau neintenționat trebuie integrate în lucrări, fiindcă ele dețin cea mai veritabilă informație, fiind eliberarea naturală de constrângeri, ce vine în mod firesc cu ideea de curgere liberă. Și nu doar că am integrat accidentul, dar chiar am intenționat hazardul printr-o tehnică ce mi-a permis acest lucru. În celelalte serii, Blood Maps și Noise, linia are precizie prin ductul controlat. În seria de monotipii Noise, deși linia gravată este inițial controlată pe placă, hazardul este încorporat prin suprapunerea plăcilor de linogravură, care aglomerează ritmuri de linii haotice, creând intenționat un zgomot vizual.
La final, v-aș ruga să ne spuneți mai multe despre impresionanta instalație comună, realizată in situ, care are ceva monstruos și sublim deopotrivă, așa cum sunt și bietele noastre corpuri.
MP: Instalația comună Corp Comun este un ready-made de dimensiuni variabile, construit in situ, care are intenția de a conecta într-un corp comun cele două energii opuse prezente în expoziție, anume energia feminină, blândă, vulnerabilă, intuitivă, moale, fluidă, uneori alunecoasă, cu energia masculină puternică, brută, care uneori poate fi agresivă, dură, alteori de încredere, stabilă, rațională, analitică, impunătoare.
BP: După multe discuții între noi și Silviu Pădurariu, curatorul expoziției, am ajuns la acest tip de obiect realizat in situ. Corp Comun este liantul expoziției. Pare monstruos pentru că se referă la ceva din corpul nostru care zvâcnește și nu-l putem controla. Devine un corp de sine stătător în galerie, iar alegerea materialului ready-made, recognoscibil, îl face mai accesibil, mai uman. Forma te intrigă, dar te și apropie, devenind o „jucărie”, un loc de joacă. Publicul devine curios precum un copil în fața neprevăzutului. Forma devine un „pericol” iminent, latent, generator de sentimente duale, inexplicabile prin amploarea și poziționarea sa în spațiu, dar și un element prietenos, accesibil datorită materialului din care este fabricat.
