Dosar #217. Corneliu Porumboiu: „Un spațiu trebuie să evolueze dramaturgic odată cu personajul.”
Interviu de: Laura Mușat; Foto: courtesy of Corneliu Porumboiu
Corneliu Porumboiu este unul dintre cei mai titrați cineaști români ai Noului Val Românesc, apărut la începutul anilor 2000. Născut la Vaslui, a descoperit cinematografia în timpul studiilor la Facultatea de Management din cadrul Universității ASE, fapt ce l-a împins să mai facă o a doua facultate – UNATC-ul, Regie de Film. Scurtmetrajul lui de licență ajunge să câștige premiul II în cadrul Festivalului de Film de la Cannes, secțiunea Cinefondation, iar doi ani mai târziu câștigă, tot la Cannes, cu filmul său de debut A fost sau n-a fost?, premiul Camera D’or al secțiunii Quinzaine des Réalisateurs. Filmul a fost distribuit în peste 20 de țări. Din acel moment, niciun film semnat de Porumboiu nu a fost trecut cu vederea de marile festivaluri ale lumii (Berlinale, Cannes, Locarno).
Corneliu, cum percepi acum cinemaul din punct de vedere stilistic și cât de mult s-a schimbat viziunea ta de-a lungul anilor, în acest sens?
S-au produs schimbări mari, asta e clar. Acum sunt mult mai interesat și preocupat de filmul clasic de gen decât eram în trecut, dar și de ideea de a crea un mix de genuri, de a compune aproape ca într-un colaj și de a experimenta la nivel vizual, estetic. Mă aflu într-o perioadă în care-mi doresc să regizez filme cu o deschidere mai mare către public, mai accesibile și mai directe ca mesaj. Poate chiar să fac un musical. Oricum, ca regizor, tot timpul m-am gândit că vreau să încerc stiluri diverse – eu, unul, așa funcționez. Mi s-a întâmplat deseori să mă uit la filme și să mă întreb dacă aș putea face și eu așa ceva.
Cât de importantă este pentru tine relația dintre regizor și scenograf și cât de mult contribuie ea la realizarea unui film?
La ultimele două filme am lucrat cu un artistic director, o poziție care nu există în România, dar este întâlnită în Franța. La Comoara și la La Gomera, soția mea (Arantxa Etcheverria, n.r.) a avut acest rol – ea a terminat scenografie și costume la Strasbourg și acum activează și ca artist plastic. Cu ea port mereu primele discuții despre un film – referințe vizuale, stilistică; trecem prin toate. Cred că noi, românii, gândim în moduri mai literare. Sau cel puțin eu, motiv pentru care a trebuit să-mi construiesc și apoi să-mi îmbogățesc constant cultura vizuală. Acum, de exemplu, încercând să-mi lărgesc orizontul, simt că am carențe foarte mari în ceea ce privește banda desenată, așa că am început să mă documentez și în direcția asta.
Polițist, adjectiv a fost filmat în Vaslui, orașul tău natal. Estetica este una realistă – zone cenușii, cromatică destul de plată, care să nu atragă atenția de la personaj și parcursul lui într-o societate defectuoasă. Mai ții minte care au fost intențiile tale atunci, în ceea ce privește scenografia și estetica vizuală?
Ăsta a fost un film care, prin numeroasele sale elemente de tăcere, era important să aibă un anumit tip de mișcare. M-a interesat ca acele cadre filmate panoramic să-ți transmită o atmosferă particulară. Din punct de vedere scenografic, resursele au fost limitate, așa că n-am putut să facem intervenții majore asupra spațiului interior. Am reușit însă să filmăm în apartamentul unui prieten, unde am putut să intervenim asupra pereților încăperilor și să-i texturăm diferit, cât să se potrivească decorului imaginat. M-am concentrat mult asupra încadraturilor, intrărilor și ieșirilor din cadru, tipurilor de obiective folosite și mai ales asupra creării unei atmosfere cenușii, întunecate, evitând soarele.
Ai multe cadre exterioare cu personajul principal surprins pe străzile orașului, oraș care nu devine în sine un personaj și asupra căruia nici nu intervii în vreun fel. Când ai scris scenariul, ți-ai propus ca orașul să spună ceva despre societate, să fie perceput ca un marker al epocii?
Pentru mine este important ca personajul să aparțină unui spațiu. Eram foarte familiarizat cu zona în care am ales să filmăm. Știam toate străzile și am încercat să-i fac un traseu. Pornește din cartierul de blocuri în care locuiește, ajunge apoi într-un cartier de case, mai târziu apare în cadru un drum în pantă, văzut de sus – am încercat, cu alte cuvinte, să recreez geografia orașului, ținând cont de stratificările sociale. E foarte greu de filmat în orașele din România – în București, dacă faci un panoramic, imediat vezi trei tipuri diferite de arhitectură. Cât despre Vaslui, a fost dintotdeauna un oraș mai degrabă cenușiu, iar personajul se îmbracă în nuanțe cât mai neutre, tot cenușii, tocmai pentru a nu ieși în evidență – orașul devine astfel un fel de prelungire a lui. Cred că la orice film îmi pun problema asta: ce spune personajul, și implicit spațiul în care el trăiește, despre societate.
În scena din biroul polițistului (jucat de Vlad Ivanov) pare că nimic nu este lăsat la voia întâmplării în ceea ce privește scenografia și cromatica, ca și când ai vrea să ne faci mai atenți la mizanscenă. Cum ai construit-o și ce-ai avut în minte?
Până în actul III, când îl vedem în biroul său, personajul lui Ivanov este doar anunțat. Mie mi se pare o mizanscenă simplă, „economă” chiar, deși e adevărat că am folosit mai multă culoare. Fructele, de pildă, formează acel decor tipic de natură moartă pe care îl observăm și îl recunoaștem peste tot. Când am făcut Polițist, adjectiv m-am gândit mult la majoritatea filmelor polițiste, care se definesc în primul rând prin acțiune, așa că mi-am propus ca aici să fie, tocmai, cât mai puțină acțiune și tăceri cât mai lungi, care să încarce personajele.
Sunt curioasă cum se vede filmul acesta acum, prin ochii tăi, la aproape 15 ani de la lansarea lui.
Nu-mi place să-mi revăd filmele pentru că în timp s-a schimbat și viziunea mea despre lume, despre cinema. Am stat o singură dată la vizionarea unui film de-al meu, la A fost sau n-a fost?, și îmi spuneam constant „asta îmi place, asta nu”. Sunt foarte critic și de aceea nici nu le revăd.
La o distanță de 10 ani de la Polițist, adjectiv, ai lansat filmul La Gomera. Între cele două există o legătură – personajul polițistului (Vlad Ivanov). Mi-ai povestit la TIFF, în 2019, că ideea filmului a pornit de la un articol pe care l-ai citit când lucrai la Polițist, adjectiv.
Da, atunci am descoperit cu fascinație un tip de limbaj fluierat, care se folosește în 40 de regiuni din lume, și mi-am dorit să-i găsesc locul într-o poveste. Așa mi-a venit ideea unui film noir, în care acest limbaj codat funcționa perfect.
Totul pare gândit până la cel mai mic detaliu. Există un întreg limbaj cromatic care spune ceva despre fiecare personaj. Toți au un capitol dedicat lor și majoritatea au și o culoare, care se regăsește în spațiile capitolului respectiv.
Întreg acest concept cromatic îi aparține soției mele. Cum ultima secvență se desfășura în grădina suspendată din Singapore, unde spectacolul de lumini e foarte colorat, am hotărât să apelăm la o nuanță principală pentru fiecare capitol, care să definească și personajul. Recunosc că ne-a fost teamă să nu exagerăm cu culoarea și am avut nenumărate discuții pe tema asta, pentru că pe ecranul de cinema totul se vede și totul trebuie să aibă un sens. Dar ca și în Polițist, adjectiv, spațiile sunt o prelungire a personajelor.
Cât de mult lucrezi cu scenograful și restul echipei – care este input-ul lor, care este al tău?
Încep mereu de la discuțiile cu soția mea, Arantxa, apoi intervine și echipa, de unde primesc niște propuneri pe care le dezbat și din care aleg. Petrec mult timp cu directorul de imagine, cu care discut în spațiu tot – mișcarea camerei, tipul de lumini și poziționarea lor. Apoi, cu echipa extinsă, ne uităm și la filme pe care le consider referințe – este, de pildă, unul pe care îl arăt mereu pentru calitățile lui cromatice: filmul lui Éric Rohmer, Les nuits de la pleine lune, și tot timpul mi se zice „iar ăsta?!”. Cred însă că e un film genial construit ca lumină și culori. O atenție deosebită o acord și materialelor dintr-un spațiu. M-a interesat tare o biserică cu mult lemn, unde nu am primit aprobare să filmăm pentru La Gomera. Voiam să rimeze, să se potrivească cu platoul cinematografic de la Buftea, unde era de asemenea mult lemn. (Am găsit o alta, până la urmă.) Casa mamei din film se distinge și ea prin prezența lemnului și un anume feeling de film noir, așa că mă bucur că am putut lega toate aceste spații între ele printr-un material și o atmosferă comune.
În acest film locațiile sunt foarte importante în economia desfășurării acțiunii. Poate cea mai importantă este insula – La Gomera. Apoi, motelul ales, care emană suspans și intuiești că personajele vor reveni în acel spațiu. Mai este hala vopsită în alb, unde avem singura scenă cu toate personajele la un loc, în același cadru, și platoul de filmare menționat de tine, unde se produce punctul culminant. Te-ai implicat în alegerea locațiilor? Ce cauți la un spațiu?
Încă de când scriu, mă gândesc la locații și pot stabili chiar din faza asta niște raporturi semnificative, sugestive cu diverse spații. Îmi imaginez cum arată și cum se schimbă ele pe parcursul unei zile și cât de mult le voi folosi. Pentru că trebuie să evolueze dramaturgic odată cu personajul. Îmi place să stau o vreme în locațiile în care urmează să filmez, să mă obișnuiesc cu ele, să le simt. Îmi fac storyboard-uri din fotografii cu încadraturi, ca să văd cum se așază. Am fost un pic reticent în ceea ce privește insula, pentru că are un aer turistic – mi-am pus problema cum s-o filmez astfel încât să nu se transforme într-o carte poștală?
La motel am preferat să filmez noaptea, întrucât ziua locul nu avea „caracter”, nu-mi transmitea atmosfera aia misterioasă, de incertitudine și tensiune pe care o căutam. Mi-am dorit, de asemenea, să creez contraste spațiale. În București aveai blocuri, în Gomera vedeai vegetație luxuriantă și în toată dinamica asta foloseam muzica și sunetele ca pe un contrapunct. Iar pe toate le vizualizez cumva încă de când mă apuc de scris. Sunt, desigur, și cazuri în care un spațiu îți poate da povestea. Așa s-a întâmplat la Comoara, unde totul a pornit de la grădină.
Interviu apărut în igloo 217 / POV: arhitectură, film, scenografie, oraș / dec 2023 – ian 2024 /
Într-un dosar realizat în colaborare cu Films in Frame
